Mândrie germană și german angst

În 16 ani, sau patru mandate de cancelar, sub conducerea Angelei Merkel, Germania s-a schimbat profund – mândria germană. Dar și mai multă schimbare îi neliniștește pe germani. Unii o vor cu nerăbdare, alții privesc spre viitor cu neliniște ‒ german angst.

Mica stea argintie din emblema Mercedesului lui Aleksandar Djordjevic strălucește puternic. O lustruiește în fiecare săptămână. Domnul Djordjevic lucrează la motoare cu combustie internă pentru Daimler, unul dintre producătorii auto emblematici ai Germaniei. Are un salariu de aproximativ 60.000 de euro, opt săptămâni de concediu și o garanție negociată de sindicat că nu poate fi concediat până în 2030. Deține o casă cu două etaje și acel model 250 al clasei E Mercedes parcat pe aleea sa. De aceea domnul Djordjevic lustruiește steaua de pe emblemă. Este mașina sa. Este mândria sa. „Steaua este ceva stabil și puternic: înseamnă Made in Germany”, a spus el. Însă până în 2030 nu se vor mai produce motoare cu combustie internă la Daimler – sau pregăti oameni care lucrează în producția de motoare cu combustie. „Sunt mândru de ceea ce fac”, a mărturisit Djordjevic. „Este neliniștitor să știu că peste 10 ani slujba mea nu va mai exista”. Domnul Djordjevic este imaginea noii mândrii și prosperități germane – și a angoasei germane. După
16 ani cu Angela Merkel la conducere, Germania se numără printre cele mai puternice țări din lume. O clasă de mijloc largă și mulțumită este o caracteristică a Germaniei doamnei Merkel, care a fost esențială pentru longevitatea și capacitatea sa de a-și îndeplini promisiunea de stabilitate. Dar impactul ei a fost mult mai extins. A călători prin țara pe care Merkel o lasă în urmă înseamnă a o vedea profund transformată. Tatăl își poate lua concediu pentru creșterea copilului în Bavaria catolică. Cuplurile de persoane de același gen căsătorite pot crește doi copii și în afara cosmopolitului Berlin. Femeia cu hijab predă matematică într-un liceu de lângă Frankfurt, unde majoritatea studenților au buletine germane, dar puțini au părinți germani. Muncitorul din mina de cărbune din fostul Est comunist votează pentru un partid de extremă dreapta care nu exista atunci când doamna Merkel a preluat funcția. Și doi tineri frați de pe o insulă din Marea Nordului și care cred că sunt amenințați de creșterea nivelului mării n-au cum să-și amintească de perioada în care nu Merkel conducea țara. Însă abia așteaptă să o vadă plecată. „Știe despre pericolul schimbărilor climatice de mai mult timp decât suntem noi pe lumea asta”, a spus unul dintre frați în timp ce privea de pe digul ierbos care protejează mica insulă, Pellworm, de inundații. „De ce n-a făcut nimic în legătură cu asta?” Ei sunt generația Merkel, așa cum Rusia are generațiile Putin. Ei sunt copiii erei Merkel. Așa cum cancelarul și-a condus țara prin crize succesive și i-a lăsat pe alții nesupravegheați, s-au produs schimbări pe care le-a vrut și schimbări pe care le-a permis. Ea a decis să elimine treptat energia nucleară din Germania, proces care face țara mai dependentă de gazele naturale rusești și o pune în conflict cu alte țări europene. A pus capăt serviciului militar obligatoriu. A fost primul cancelar care a afirmat că Islamul „aparține” Germaniei. Când a venit vorba de trecerea peste valorile tradiționale conservatoare ale țării și ale partidului, a șovăit, dar în cele din urmă s-a dat din cale. „A văzut unde se îndreaptă țara și i-a permis să meargă acolo”, a spus Roland Mittermayer, un arhitect care s-a căsătorit cu partenerul său la scurt timp după ce Merkel a invitat parlamentarii conservatori să adopte o lege care să permită căsătoria între persoane de același sex, chiar dacă ea însăși a votat împotrivă. Niciun alt lider democratic din Europa nu a rezistat mai mult în funcție. Iar Merkel și-a lăsat în urmă funcția din poziția de cel mai popular politician al Germaniei. Mulți dintre predecesorii ei de după război au lăsat în urmă moșteniri puternic definite. Konrad Adenauer a ancorat Germania în Occident. Willy Brandt a pășit peste Cortina de Fier. Helmut Kohl, mentorul de odinioară al lui Merkel, a devenit sinonim cu unitatea germană. Gerhard Schröder a deschis calea către succesul economic al țării prin reforme care și acum își mai fac efectul.  Moștenirea lui Merkel este mai puțin tangibilă, dar la fel de reformatoare. Ea a schimbat Germania într-o societate modernă – și într-o țară mai puțin definită de istoria ei. S-ar putea să fie amintită cel mai mult pentru decizia sa de a deschide porțile țării pentru peste un milion de refugiați în ’15-’16, când majoritatea celorlalte națiuni occidentale i-au respins. A fost un scurt moment de căință pentru țara care produsese Holocaustul, iar acest moment a transformat-o pe doamna cancelar într-o icoană a democrației liberale. „A fost un fel de vindecare”, a spus Karin Marré-Harrak, directorul unui liceu din orașul multicultural Offenbach. „Într-un fel am devenit o țară mai normală”. A fi numită o țară normală ar putea să pară dezamăgitor în altă parte. Dar pentru Germania, o națiune bântuită de trecutul său nazist și de patru decenii de separare între Est și Vest, normalul era ceva la care au aspirat toate generațiile postbelice. Cu toate acestea, aproape peste tot există și un sentiment copleșitor că noul normal era amenințat de provocări epice, că lucrurile nu pot continua așa cum sunt. Există visul german. Domnul Djordjevic locuiește lângă Stuttgart, capitala puternicei industrii auto a Germaniei. În 1886, Gottlieb Daimler a inventat acolo una dintre primele mașini, chiar în grădina sa. În aceste zile orașul este casă pentru Daimler, Porsche și Bosch, cel mai mare producător de piese auto din lume. Ajuns acasă după schimbul său într-o după-amiază recentă, domnul Djordjevic poartă încă uniforma de fabrică – și, alături de sigla Mercedes, insigna cu roșul distinctiv al sindicatului muncitorilor din industria metalului. Majoritatea angajaților Daimler sunt sindicalizați. Reprezentanții muncitorilor ocupă jumătate din locurile din Consiliul de Supraveghere al companiei. „Povestea de succes a industriei germane este, de asemenea, povestea unei reprezentări puternice a oamenilor care muncesc”, a spus el. Siguranța, beneficiile, oportunitățile de a căpăta abilități – toate acestea stau la baza „loialității pe care lucrătorii o simt față de produs și companie”. Dacă visul american este ca omul să se îmbogățească, visul german este siguranța locului de muncă pe viață. Domnul Djordjevic, în vârstă de 38 de ani, a știut întotdeauna că vrea să lucreze pentru Daimler. Tatăl său a lucrat acolo până a murit. „A fost ca o moștenire”, a spus el. Când a primit primul loc de muncă la 16 ani, a crezut că a trăiește visul german. „Mi-am zis: «Asta e»”, își amintește el. „Mă voi pensiona de aici.” Acum este mai puțin sigur. La fel ca alți producători de automobile germani, Daimler a întârziat tranziția la mașini electrice. Primul său model electric pur a fost lansat abia anul acesta. Obiectivul companiei este de a elimina treptat motoarele cu ardere internă până în 2030. Nimeni nu știe exact ce înseamnă acest lucru pentru locurile de muncă, dar Djordjevic a făcut niște calcule. „Există 1.200 de piese într-un motor cu combustie“, a spus el. „Există doar 200 într-o mașină electrică.” „Mașinile durabile sunt grozave, dar avem nevoie și de locuri de muncă durabile”, a spus el. Daimler este încă în creștere. Dar o mare parte a creșterii se produce în China, a spus Michael Häberle, unul dintre reprezentanții salariaților din Consiliul de Administrație al companiei. Și Häberle a lucrat la companie în toți cei 35 de ani din viața sa profesională. A început ca mecanic și a urcat prin muncă până la o diplomă în afaceri și, în cele din urmă, la un loc în Consiliul de Administrație. Aflat într-una dintre fabricile care acum produc baterii pentru noua linie de mașini electrice EQS, Häberle spune că speră că Daimler nu doar că va supraviețui acestei transformări, ci va ieși mai puternică. Întrebarea principală, a spus el, este: Va putea face la fel și Germania? A fost o vreme când considera că forța de export a țării sale este un dat. Dar acum, a spus el, „Germania s-a ghemuit în poziție defensivă”.

Merkel și-a lăsat în urmă funcția din poziția de cel mai popular politician al Germaniei. Mulți dintre predecesorii ei de după război au lăsat în urmă moșteniri puternic definite.

Industria auto din Germania a contribuit la realizarea miracolului economic postbelic al țării. Iar imigranții au alimentat industria auto. Dar nu nu apar cu adevărat ca personaje principale în povestea respectivă. Erau cunoscuți drept „muncitori-oaspeți”, iar așteptările erau ca ei să vină, să lucreze și apoi să plece. Cei mai mulți au venit din Turcia. Până acum două decenii, ei nu aveau o cale ușoară către cetățenie. Printre aceștia se aflau bunicii lui Ikbal Soysal, o tânară profesoară de liceu din orașul Offenbach, lângă Frankfurt, al cărei tată lucra într-o fabrică care producea piese pentru Mercedes. Generația de germani imigranți a doamnei Soysal apare în povestea Germaniei de astăzi. Nu numai că au pașapoarte germane, dar mulți au și studii universitare. Sunt medici, antreprenori, jurnaliști și profesori. Populația de imigranți din Germania a devenit a doua ca mărime din lume, având în față doar Statele Unite. Când doamna Merkel a devenit cancelar în 2005, 18% dintre germani aveau cel puțin un părinte născut în afara țării. Acum, cota a ajuns la unul din patru. În școala lui Soysal din Offenbach, nouă din zece copii au cel puțin un părinte care a emigrat în Germania. Și mulți profesori sunt în aceeași situație. „Când am început să predau aici, toți profesorii erau germani cu rădăcini germane”, a spus profesoara titulară Karin Marré-Harrak. „Acum, aproape jumătate dintre ei au rădăcini diverse.”

Soysal, musulmană, a dorit întotdeauna să fie profesoară, dar știa că riscă. Nu fusese niciodată acolo vreo profesoară de liceu cu eșarfă pe cap. Așadar, când a fost invitată pentru primul ei interviu de angajare, a sunat înainte să avertizeze școala. Era anul 2018. Secretarul s-a consultat cu directorul, care a liniștit-o imediat: „Ceea ce contează este ceea ce ai în cap, nu ceea ce ei pe cap”. A primit acel loc de muncă și între timp și altele. Nu a fost întotdeauna ușor. „Studenții uită foarte repede de eșarfa de pe cap”, a spus Soysal. Dar unii părinți s-au plâns șefului din cancelaria de profesori. Odată, o elevă i-a cerut sfatul doamnei Soysal. Fata purta o eșarfă, dar nu era sigură de ea. „Dacă nu te simți bine, trebuie să o dai jos”, i-a spus Soysal.  Pentru ea, aceasta înseamnă libertatea religioasă consacrată în constituția Germaniei. „Până la urmă sunt germană”, a spus ea, „deci și eșarfa mea este și germană”.  Plecând din Offenbach, următoarea oprire este Hanau. Aici, în februarie anul trecut, un individ înarmat cu orientări de extremă dreaptă a intrat în mai multe baruri și a împușcat nouă tineri, în mare parte migranți. Reacția împotriva diversificării și modernizării pe care Merkel a dorit-o a devenit din ce în ce mai violentă. Germania a suferit trei atacuri teroriste ale extremiștilor de dreapta în mai puțin de trei ani. Terenul ideologic pentru această violență este în multe feluri întrupat de un partid care și-a ales numele în opoziție față de cancelar. Merkel a justificat adesea politicile nepopulare numindu-le „alternativlos” – fără alternativă. Alternativa pentru Germania, sau AfD, a fost fondat în 2013 ca opoziție la bailoutul Greciei pe care guvernul doamnei Merkel l-a proiectat în timpul crizei datoriilor suverane din Europa. Când Germania a întâmpinat peste un milion de refugiați în 2015 și 2016, partidul a adoptat o atitudine zgomotoasă antiimigranți care l-a catapultat în Parlamentul Germaniei. AfD este marginalizat în vestul țării. Dar a devenit al doilea cel mai puternic partid în fostul Est comunist, locul în care a copilărit și a crescut Merkel. Politic cel puțin, Germania doamnei Merkel este mai împărțită între Est și Vest decât în oricare alt moment de la reunificare. În Forst, odinioară un prosper centru al industriei textilelor la granița cu Polonia, dar care a pierdut mii de locuri de muncă și o treime din populație după căderea Zidului Berlinului, AfD a fost primul la alegerile trecute. În centrul orașului, fabricile ruinate și coșurile de fum încă străpung orizontul. Inegalitatea persistentă dintre Est și Vest, la trei decenii de la reunificare, este încă evidentă, chiar dacă banii contribuabililor din Vest au curs spre Est și lucrurile s-au îmbunătățit treptat. Având în vedere că guvernul intenționează să elimine treptat producția de cărbune până în 2038, ceea ce va afecta și mai mult Estul, se vor promite miliarde în plus pentru a ajuta la compensarea pierderilor de locuri de muncă.

Konrad Adenauer a ancorat Germania în Occident.

Willy Brandt a pășit peste Cortina de Fier.

Helmut Kohl, mentorul de odinioară al lui Merkel, a devenit sinonim cu unitatea germană.

Dar, după cum spune Mike Balzke, muncitor la mina de cărbune din apropiere de Jänschwalde, „Nu vrem bani – vrem un viitor”. Domnul Balzke și-a reamintit de optimismul pe care-l avea când Merkel a devenit cancelar pentru prima dată. Deoarece era din Est, ca și ei, și un om de știință, el se aștepta ca ea să fie ambasador Estului – și al cărbunelui. În schimb, satul său și-a pierdut un sfert din populație în timpul mandatelor sale. Nu a fost construită niciodată linia de tren promisă de la Forst la Berlin. Oficiul poștal s-a închis. Balzke, în vârstă de 41 de ani, își face griji că regiunea se va transforma într-un pustiu. Anxietatea este profundă. Și s-a adâncit din nou odată cu venirea refugiaților în 2015. Oportunitățile pentru cei lăsați în urmă în Est aveau să devină și mai puține. La șase ore de condus spre nord-vest de Berlin, trecând prin nesfârșite câmpuri verzi presărate cu parcuri eoliene și după o plimbare de 40 de minute cu feribotul de-a lungul coastei Mării Nordului, se află Pellworm, o insulă somnoroasă în care familia Backsen se ocupă cu agricultura din 1703. În urmă cu doi ani, au chemat guvernul doamnei Merkel în judecată pentru abandonarea obiectivelor sale de emisii de dioxid de carbon în temeiul acordului climatic de la Paris. Au pierdut, dar apoi au încercat din nou, depunând o plângere la curtea constituțională. De data aceasta au câștigat. „Este vorba de libertate”, a spus Sophie Backsen, 23 de ani, care ar dori să preia ferma tatălui ei într-o zi. Frații mai mici ai lui Sophie, Hannes, 19 ani și Paul, 21 de ani, au spus că vor vota pentru prima dată în alegerile istorice din 26 septembrie, cele care  marchează începuturile vremurilor post-Merkel. La fel ca mulți dintre tineri, i-au ales pe ecologiști. „Dacă priviți cum votează generația noastră, vedeți opusul la ceea ce arată  sondajele”, a spus Paul. „Verzii ne-ar conduce țara”. Pellworm este la nivelul mării și în unele zone chiar sub acesta. Fără un dig și pompe care să protejeze terenul, insula ar fi inundată la fiecare furtună sau sezon ploios. „Când avem ploaie permanentă timp de trei săptămâni, insula se umple ca o cadă de baie între diguri“, a spus Hannes. Perspectiva creșterii nivelului mării este o amenințare existențială aici. „Acestea sunt unele dintre cele mai importante alegeri“, a spus Hannes. „Este ultima șansă de a face lucrurile cum trebuie.” „Dacă nici măcar o țară ca Germania nu se poate descurca cu acest lucru, ce șanse avem?” Între timp, criza de energie a înghițit Europa, iar Germania s-a reîntors la arderea cărbunilor.

Gerhard Schröder a deschis calea către succesul economic al țării prin reforme care și acum își mai fac efectul.

Moștenirea lui Merkel este mai puțin tangibilă, dar la fel de reformatoare.