Manager străin vs. manager român. De ce nu suntem în stare să ne conducem singuri?

Când am început să scriu acest articol, centralizasem după o zi și jumătate de documentare 38 de manageri din prima linie a celor mai valoroase companii din România care fuseseră schimbați din funcție din 2009 încoace. După câteva rânduri, aflu că lista trebuie modificată – Eric Remisz, directorul general al ArcelorMittal Galați, tocmai își dăduse demisia, invocând motive personale.

În locul său a venit un alt străin, Bruno Ribo, noul șef al întreprinderii. La scurt timp după, mai apare o mutare: Gemma Webb vine la conducerea BAT, în locul lui David Waterfield. Formula de succesiune a urmat clasicul tipar al ultimilor ani: expatul înlocuiește un alt expat sau un manager român. Cazurile în care românii preiau mandate de la străini sunt destul de rare. Mult mai frecvente sunt, pe de altă parte, situațiile în care românii pleacă în afară pe posturi de conducere. Fenomenul este unul cât se poate de interesant, în care principiile care-l generează par să se anuleze reciproc în aceste condiții – cum se face că importăm atât de mulți manageri, deși, pe alte piețe, competențele românilor sunt căutate pentru poziții-cheie în companii mari?

Altfel spus, de ce nu ne putem conduce singuri, dar reușim, în contextul potrivit, să-i conducem pe alții? “Explicațiile trebuie căutate în cărțile și în cursurile de sociologie și de psihologie socială, nu în cele de management. Chiar dacă, în mare, managerii străini nu sunt cu nimic mai buni decât cei români, nu sunt nici mai deștepți, nici mai citiți, nici mai inteligenți și nici mai cinstiți, totuși, sunt mult mai ascultați de către angajați și poziția lor de lider nu prea e pusă în discuție, așa că rezultatele lor sunt net superioare, statistic vorbind”, spune George Butunoiu, managing partner al firmei de executive search George Butunoiu Ltd.

Dacă ar fi să puncteze avantajele clare pe care le au străinii, head-hunterul ar menționa faptul că sunt mult mai ordonați și mai organizați decât românii datorită sistemului de educație în care au fost crescuți și expunerii îndelungate la un sistem social și economic mult mai structurat și mai procedurizat. De cele mai multe ori, acest singur avantaj poate să încline decisiv balanța în favoarea lor. “Sunt mult mai multe firmele care au nevoie doar de o bună gestiune, atentă și riguroasă, decât cele care ar avea nevoie de idei geniale. Nu strategia e marea problemă a firmelor, acesta este adesea cel mai ușor lucru dintre toate, ci execuția strategiei le omoară”, completează Butunoiu. În aceste condiții, head-hunterul estimează că, în următorii 10, 20, 30 de ani, managerii români nu au nicio șansă să-i întreacă pe cei străini în rezultate concrete în administrarea afacerilor – “…pot să-i întreacă în multe alte direcții, pe plan personal, individual, însă tot primii vor avea rezultate mai bune, cu eforturi mai puține”.

Sunt și dezavantaje pe care managerii străini le au și care devin foarte evidente în special atunci când conduc o companie cu acționariat local. “Faptul că nu stăpânesc limba, că uneori nu se adaptează cultural, nu cunosc legislația și modul de lucru și de interacțiune cu autoritățile locale, tendința de a transfera modul de lucru din țara din care vin fără a-l adapta specificului local sunt aspecte care îi fac pe expați să piardă un punct în competiția cu managerii locali”, spune Iuliana Badea, senior HR advisor. Totuși, dacă punem aceste dezavantaje în oglindă cu punctele slabe ale managerilor locali, respectiv gândirea pe termen scurt și mediu, absența uneori a competențelor de planificare și bugetare și maniera subiectivă în care tratează problemele, tot expații par să iasă mai bine. “Managerii români au însă câteva puncte forte care atârnă foarte greu: datorită cunoașterii culturale pot controla afacerea și prin intermediul <rețelelor informale>, cunosc legislația și au un bun <networking> cu factorii de influență locali”, mai spune Iuliana Badea.