Mai pot fi salvate băncile cu bani publici?

În virtutea acestui mecanism, BCE va supraveghea direct, încă începând din noiembrie acest an, băncile din zona euro și din restul țărilor UE care decid să se alăture uniunii bancare europene, având puterea de a decide închiderea oricărei bănci dacă apreciază că respectiva instituție este prea slabă spre a supraviețui. Acordul limitează posibilitatea țărilor europene de a contesta deciziile BCE.

În ipoteza unei crize bancare unde acționarii, creditorii și industria bancară nu pot acoperi singuri costurile, 40% din costurile de finanțare a fondului comun de restructurare bancară vor fi împărțite între țările membre ale uniunii, pondere care va urca la 60% în al doilea an și la 70% în anul al treilea, urmând ca împărțirea totală a costurilor să fie realizată în al optulea an. Valoarea fondului va fi de numai 55 mld. euro, sursele de finanțare urmând să fie taxe aplicate industriei bancare și împrumuturi. Germania s-a opus, astfel, dorinței exprimate de Franța și Spania ca resursele fondului să fie acoperite din contribuția țărilor zonei euro.

Unii analiști ai băncilor au prefațat discuțiile cu PE sugerând că acesta este “necooperant” – cu alte cuvinte, că a rezistat ferm ideii de înființare a unui fond din bugetele publice care să suporte costul falimentelor bancare. Germania a fost însă cea care a rezistat acestei idei, o idee care inițial ar fi urmat să stea la baza uniunii bancare europene. O altă idee inițială a uniunii pierdută pe parcurs a fost aceea a protecției comune a depozitelor bancare.