Lupta pentru banii din impozite ai multinaționalelor

Hotelul Savoy își întâmpină clientela elegantă și cu relații sus-puse de 131 de ani. Dar cu tot designul Art Deco și serviciile sublime, Savoy pierde bani. O grămadă de bani, scrie Financial Times.

De fapt, pierderile se acumulează de când actualii proprietari – prințul Alwaleed bin Talal al Arabiei Saudite și Autoritatea de Investiții din Qatar – au achiziționat hotelul în 2005. În 2018, acestea au totalizat 20,4 milioane lire sterline, iar anul trecut au ajuns
la 83 de milioane de lire.
Compania a aruncat o serie de explicații: terorism, Brexit și puterea excepțională a monedei englezești. Covid-19 va fi fără îndoială vinovatul acestei perioade. Există însă un alt motiv evident: în 2018, Savoy avea o datorie de 347 de milioane de lire sterline pentru care plătea o rată de dobândă de până la 15%. Banii au fost împrumutați de una din companiile părinte a The Savoy Hotel Limited, Dunwilco (1784) Limited, care la rândul ei este deținută de o companie numită Dunwilco (1783); această firmă este deținută de Dunwilco (1847), care este deținută de Breezeroad Limited, principalul părinte înregistrat în Marea Britanie al Savoy. Datoria, care curge în cascade prin această structură corporativă, a fost refinanțată sau restructurată o dată la fiecare an sau doi.
Pentru cei doi acționari ai Savoy – unul dintre cei mai bogați oameni din lume și unul dintre cele mai mari fonduri suverane  – acest aranjament are două efecte notabile: conturile Savoy par impenetrabile pentru un străin, iar afacerea nu a plătit deloc impozit pe profit în ultimii 15 ani.
În lumea modernă a impozitării profitului, Savoy este departe de a fi o excepție. Hotelul este doar una dintre numeroasele companii internaționale cu nume rezonante care au devenit maestre în minimizarea impozitelor. Metoda este destul de simplă: proprietarii Savoy au împrumutat bani hotelului și au extras venituri neimpozitabile prin plăți de dobânzi către jurisdicțiile offshore. Consilierii fiscali au și alte idei, acolo unde este nevoie, pentru a ușura sarcina fiscală a unei companii.
„Părerea mea este că acest cadru este complet defect”, spune Michael Devereux, profesor de impozitare a afacerilor la Saïd Business School de la Universitatea Oxford. „Puteți răspunde la aceste probleme învinovățind multinaționalele că au profitat de reguli sau blamând paradisurile fiscale, dar cred că de fapt trebuie să dăm vina pe sistemul fiscal.”
În întreaga lume, guvernele au răspuns pandemiei de Covid-19 prin cheltuieli publice masive. Au dat cash cetățenilor și au finanțat facturile salariale ale întreprinderilor. Fitch Ratings estimează că 20 din cele mai mari economii ale lumii au oferit până în prezent sprijin fiscal de 5.000 de miliarde de dolari, sau 7% din veniturile naționale combinate, iar factura mai poate crește.
La un moment dat, guvernele va trebui să se gândească la cine va plăti pentru deficitele bugetare uriașe. Iar acest lucru înseamnă că vor avea un motiv istoric și convingător pentru a analiza din nou cadrul internațional al impozitării companiilor.
Companiile multinaționale sunt o țintă atractivă. În ansamblu, sectorul corporativ a fost un contribuabil relativ stabil la veniturile din impozite: în ultima jumătate de secol, impozitele pe profit au reprezentat aproximativ 8-10% din veniturile țărilor OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică). Cu toate acestea, în aceeași perioadă ratele de impozitare s-au redus cu mai mult de jumătate, scutirile fiscale au proliferat, iar evitarea plății impozitelor cu ajutorul paradisurilor offshore a devenit o modă.
În spatele acestei anomalii se află o divizare corporativă importantă. Companiile autohtone – baza mai largă a impozitelor din majoritatea țărilor – beneficiază de o flexibilitate mică în ceea ce privește impozitele pe care le plătesc. Însă multe companii internaționale au profitat în ultimele decenii de șansa de a-și reduce expunerea la impozitul principal. Economiștii de la FMI au estimat veniturile pierdute prin evitarea impozitelor la nivel global la până la 650 miliarde de dolari în fiecare an.
În Marea Britanie, mai mult de 50% din subsidiarele companiilor multinaționale străine nu raportează în prezent profituri impozabile, potrivit unui studiu realizat în 2019 de Katarzyna Bilicka, asociat de cercetare la universitatea Oxford. În SUA, 91 de companii din indicele Fortune 500, inclusiv Amazon, Chevron și IBM, au plătit o rată a impozitului federal de 0% în 2018.
Uneori, fondurile de urgență injectate în economii au trecut prin companii care plătesc niveluri minime de impozit – în cazul Savoy, prin finanțarea șomajului tehnic pentru 520 de angajați.
De asemenea, multe guverne își fac planuri pentru a colecta mai multe venituri din afacerile digitale care au prosperat puternic în vremea pandemiei – chiar dacă operațiunile lor sunt probabil cel mai dificil de identificat de autoritățile fiscale ale secolului XXI.
Pentru multinaționale, ține de un populism ieftin să fie transformate în țapii ispășitori ai creșterii deficitelor bugetare în vremea Covid-19. Dar pentru unii dintre miniștrii de finanțe care supraveghează operațiuni de finanțare prin îndatorare record, ziua confruntării se apropie.
„Este pur și simplu o chestiune de corectitudine”, a declarat pentru FT Bruno Le Maire, ministrul francez de finanțe. „O datorăm cetățenilor și companiilor noastre, în special IMM-urilor, care își plătesc corect impozitele”, spune Le Maire.
„Digitalizarea și optimizarea fiscală internațională au creat, de prea mult timp, lacune care permit unor companii să scape de taxe. Trebuie să restabilim un sistem bazat pe o impozitare echitabilă.”
El spune că actuala criză „a făcut mai urgentă ca niciodată nevoia de reformă fiscală”. „Este timpul ca giganții de tehnologie care au prosperat în această criză să contribuie la efortul public.”
Pentru schimbarea sistemului ar fi însă nevoie de o revoluție. Practicile fiscale agresive au intrat în centrul atenției în urma crizei financiare din 2008, dând viață nenumăratelor promisiuni politice de înăsprire. În timp ce în unele locuri au fost înregistrate progrese, mai degrabă contribuabilii de rând decât corporațiile au fost cei care au suportat povara suplimentară.
Până în 2018, la un deceniu de la criza financiară, marile multinaționale plăteau mai puține taxe ca proporție din profit, chiar dacă impozitul pe venitul personal a crescut, potrivit cercetărilor FT.
Astăzi, Europa și America par mai aproape de un război comercial din cauza impozitelor digitale decât de stabilirea unor standarde globale noi și îndrăznețe. Cu toate acestea, istoria sugerează că stresul financiar poate spori inventivitatea fiscală: războiul civil american a făcut ca guvernul federal al SUA să apeleze pentru prima dată la impozitul pe venit, în timp ce impozitele pe consum au fost testate inițial în Europa pentru finanțarea Primului Război Mondial. Unii analiști cred că mahmureala fiscală provocată de acestă pandemie ar putea fi un astfel de moment. Alex Cobham, directorul executiv al Tax Justice Network, un grup independent de influențare a opiniei publice din Marea Britanie, spune că lumea nu se poate întoarce la afacerile „murdare” obișnuite. „De zeci de ani am tolerat ideea că a plăti impozite mai mici este doar o afacere bună. Această dispoziție a dispărut”, spune el. „Prinderea celor mai agresivi evazioniști era marea oportunitate a următorului deceniu – acum, pare că acest lucru s-ar putea întâmpla în următorii doi ani.”
Zeci de factori interrelaționați au erodat sistemul de impozitare a multinaționalelor în ultima jumătate de secol; scăderea ratelor, creșterea continuă a fluxurilor de capital transfrontaliere, lacune apetisante și stimulente agresive din partea statelor disperate să atragă multinaționale.
De la sfârșitul anilor 1980 a existat o schimbare completă a mentalității, una inițiată și dusă la extrem de General Electric, cel mai mare producător industrial din America în funcție de capitalizarea de piață în cea mai mare parte a ultimilor 40 de ani.
Sub răposatul Jack Welch, care a condus compania din 1981 până în 2001, o mică echipă de specialiști în impozite pe profit a fost transformată într-o mașină antreprenorială care învârte bani, ajungând să aibă 1.200 de avocați fiscali pe cinci continente.
John Samuels, fost oficial al Trezoreriei SUA și unul dintre primii experți fiscali angajați de Welch, a condus la GE „Harvardul departamentelor fiscale” până când a părăsit grupul în 2014.
Rezultatele: între 2008 și 2015, compania nu doar că nu a plătit impozit pe venit federal în SUA, potrivit cercetărilor Institutului de Politică de Impozitare și Economică, ci a și înregistrat beneficii fiscale pozitive în valoare de peste 1,3 miliarde de dolari pe perioada celor șapte ani.
GE a descris raportul ca fiind „profund greșit și înșelător” și a spus că a plătit 32,9 miliarde de dolari din impozitele pe venit la nivel global în ultimul deceniu. Însă departamentul său fiscal este recunoscut de mult timp ca unul dintre cele mai eficiente din lumea corporate americană.
De-a lungul anilor, nervozitatea publică și politică provocată de aceste practici a crescut. Pentru GE, acest lucru a adus complicații în Marea Britanie, unde guvernul o atacă în justiție pentru că a încercat fraudulos să se califice pentru o scutire de impozit și își propune să recupereze cel puțin 1 miliard de lire sterline, plus dobânzi și penalități. GE a negat acuzațiile.
„Stabilirea punctului în care se află linia dintre evitare și evaziune și mersul pe partea corectă a acesteia s-au dovedit a fi o parte importantă a strategiei fiscale a marilor multinaționale”, spune un expert fiscal cu cunoștințe despre cazul GE. „Cazul ridică întrebări cu privire la întreaga configurație politică a strategiei fiscale.”
Deși au existat multe promisiuni politice de a împiedica comportamentul fiscal agresiv după criza din 2008, acestea au fost adesea însoțite de oferte „dulci” din partea guvernelor pentru a atrage investiții de la companii.
„Politica fiscală corporativă a devenit o creșă pentru impulsurile populiste”, spune Mihir Desai, profesor la Harvard Business School. „Marile gesturi antagonice – în special către companiile străine – pot fi compensate prin oferte lucrative și scutiri de taxe pentru inovare pe care nimeni nu le observă. Este o rețetă pentru o politică de impozitare corporativă și mai bizantină.“
Însă pandemia – și mărimea sprijinului acordat afacerilor – ar putea înăspri atitudinea politicului. În Marea Britanie, aproape o treime dintre companiile care au primit împrumuturi pentru a face față actualei crize de la Banca Angliei au sediile în paradisuri fiscale sau sunt deținute de cineva rezident într-un paradis fiscal, potrivit TaxWatch UK. Baker Hughes, o unitate a GE, a primit un împrumut de 600 milioane lire sterline, cu toate că compania mamă a fost trimisă în judecată de Marea Britanie pentru impozitele neplătite de 16 ani.
Puține reforme sunt la fel de descurajante pentru factorii de decizie internaționali cum sunt cele pentru impozitul pe profit. În esență, aceasta necesită revizuirea principiilor stabilite pentru prima dată de Liga Națiunilor în 1924, care au dat statelor dreptul de a impozita veniturile unei companii pe baza existenței fizice în țară.
Aceste principii stau încă la baza tratatelor fiscale bilaterale, care par să ignore modul în care economia digitală a transformat fluxurile globale de capital. Stabilirea locului unde se obține profit este în cel mai bun caz dificilă pentru multinaționale cu o rețea extinsă de subsidiare la nivel internațional. Odată ce este luată în considerare existența paradisurilor fiscale, este ușor de văzut de ce criticii consideră sistemul ca o relicvă din secolul XX.
Inerția politică a ajutat sistemul să dureze în timp. „Sistemul nostru de impozitare este un tanc petrolier, nu o barcă rapidă, iar atunci când creează valuri, creează valuri foarte mari”, spune Anita Monteith, consultant principal în cadrul Institutului Contabililor Autorizați din Anglia și Țara Galilor. „Trebuie să schimbi regulile pe plan internațional, ceea ce nu este ușor; provoacă frustrare și există riscul de represalii.“
De la criza din 2008, la solicitarea G20, munca laborioasă pentru o reformă fiscală globală a căzut în sarcina în OCDE și a lui Pascal Saint-Amans, fost oficial al Trezoreriei franceze, care conduce acum administrația fiscală a organizației din Paris. El recunoaște că, în unele țări, reglementarea fiscală rămâne un simplu cuvânt.
„Avem jucători globali, dar și suveranitate locală”, spune el. „Acești jucători globali pot întoarce suveranitățile una împotriva celeilalte. Lipsa reglementărilor de către țări din cauza fricii că își vor pierde suveranitatea a făcut ca țările să-și piardă de facto suveranitatea.“
După ani de zile de discuții în spatele scenei între 137 de țări, eforturile OCDE sunt acum concentrate pe două reforme pentru îmbunătățirea captării taxelor de la multinaționale.
Prima – așa-numitul „pilon 1” – consolidează dreptul țărilor de a impozita veniturile obținute de companii din vânzările pe teritoriile lor, indiferent de locul în care se află legal baza afacerii (un avantaj pentru majoritatea economiilor mari și o pierdere pentru paradisurile fiscale).
„Vor fi câștigători și învingători”, spune Ross Robertson, partener fiscal internațional la BDO. Pentru europeni, bomboana este prinderea unei felii mai mari din profiturile giganților americani de tehnologie; între timp, Washingtonul și-ar putea permite pretenții mai mari asupra profiturilor provenite din mărfurilor de lux sau a automobilelor aduse din Europa și vândute în America.
Al doilea pilon încearcă să stabilească un nivel minim de impozitare aplicat tuturor multinaționalelor. OCDE estimează că cele două reforme ar ridica veniturile din impozitele pe profit cu 4% la nivel mondial, la 100 miliarde de dolari anual.
Un acord global este imposibil până la finalul anului, recunoaște Saint-Amans, mai ales ca SUA s-au retras din discuții, ascuzând că reformele sunt îndreptate împotrica companiilor din Silicon Valley.
În ciuda acestor obstacole, Saint-Amans crede că, având în vedere bailouturile acordate companiilor în timpul pandemiei, guvernele vor dori să mențină multinaționalele la un standard de responsabilitate mai ridicat. „Țările care au cumpărat companii se vor aștepta ca, atunci când acestea vor reveni la profit, să nu mai adăpostească aceste profituri de fisc în paradisuri fiscale”, a spus el.
Oricare ar fi pașii făcuți de acum încolo, istoricul specializat în taxe Joseph Thorndike consideră un lucru ca fiind aproape sigur: „În caz de urgență, toată lumea plătește mai mult”.