Locul din România unde AURUL CURGE, la propriu, în râuri

La Almașu Mare, în vecinătatea fostei mine Haneș, aurul aluvionar din pârâul Turnu va fi exploatat ca pe vremea dacilor, cu șaitrocul și pătura din lână de oaie!

Aurul din Munții Apuseni a stârnit de-a lungul vremurilor războaie, a înscăunat regi și a purtat blesteme. Aurul Apusenilor noștri a scris istorie, o istorie a sângelui și a suferinței locuitorilor acestor munți. Acest metal nativ este ușor de cules din râuri și e extrem de maleabil: dintr-un gram de aur se poate obține o foiță de un metru pătrat!

Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupației romane în Dacia, nu mai puțin de 500 tone de aur și 950 tone de argint au părăsit țara pentru a consolida economic Imperiul Roman. Pentru mai multă performanță, romanii au adus în Apuseni coloni de origine traco-iliră, specializați în prelucrarea aurului. Minele erau conduse de un funcționar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reședință era în Zlatna.

Mai târziu, ungurii, turcii, austriecii și rușii au supt și ei aurul din zăcămintele noastre. Mulți  români uită că orașe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare și invidie, precum Budapesta, Viena, Roma, Istanbul, Sankt Petersburg și Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, și cu aur extras din zăcămintele noastre. Exploatarea zăcămintelor de către romani, i-a urmat o pauză de circa 1.000 de ani, după care regii maghiari, urmați de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni și Maramureș. Conform unor documente istorice, într-un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de aproape 10 tone de aur.

Zăcămintele aurifere apar sub două forme principale, aurul de filon și cel aluvionar. Dacii au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de-a curmezișul râurilor. Mițele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reține micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurități aduse de apă.

Astăzi, majoritatea rezervelor naționale de aur le regăsim în Cadrilaterul de Aur, o suprafață de aproximativ 500 kilomteri pătrați, încadrată între localitățile Săcărâmb, Căraci, Zlatna și Baia de Arieș. Maximul de extracție auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.

Mineritul de adâncime se practica îndeosebi în raza localităților Săcărâmb, Crăciunești, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criș, Țebea, Almașu Mare, Zlatna – Mina Haneș, Roșia Montană, Vulcoi Corabia și Baia de Arieș. Mineritul se făcea doar prin forța brațelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu târnăcoape din măruntaiele muntelui și încărcate în coșuri de răchită așezate pe catâri. Minereul era mărunțit în celebrele șteampuri cu apă, trecut prin șaitroc, după care era colectat pe țesături din lână sau blănuri de oaie, ca pe vremea dacilor.

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporții în perioada regimului comunist. A urmat decăderea post-decembristă a industriei extractive și prelucrătoare de minereuri din România. Apoi a urmat o nouă încercare de scormonire după aur, eșuată lamentabil, a unei companii canadiene, la Roșia Montană. În zonă, locuitorii au rămas fredonând a pagubă vechea cântare: ”munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”.

Cititi aici continuare materialului