Legea arendei pe minim 7 sau 10 ani – a doua confiscare a proprietății private în agricultură după naționalizarea din anii ‘60?

Puțini știu că în aceste zile se dezbate în Parlament o lege care va avea consecințe pe decenii asupra pieței terenurilor agricole, o lege care poate avea o importanță similară ca legislația retrocedării terenurilor agricole din anii ‘90, dar cu consecințe exact în sens invers retrocedării.

Conform proiectului de lege privind arenda care se dezbate în această perioadă în Parlament, contractele de arendă se vor face pe o perioadă de minim 7 ani sau chiar de minim 10 ani. Aceasta înseamnă practic o a doua confiscare sau naționalizare a celor peste 2 milioane de mici proprietari care au astăzi încheiate contracte cu arendași.

În numele necesității de „comasare“ a terenurilor și de a facilita arendașilor investiții în utilaje, irigații sau echipament, micii proprietari vor fi obligați să intre în contracte pe 7 sau 10 ani pe arende stabilite inițial și nu vor mai putea practic dispune de terenul lor, proprietatea lor de 1, 2, 3 sau 5 hec­tare, acolo unde este aceasta: într-un singur lot sau în mai mult loturi, așa cum sunt, istoric, fărâmițate parcele de teren agricol din România.

Dacă un mic proprietar va vrea să iasă din arendă după un an, doi trei, sau va vrea să vândă după un an doi trei, nu va mai putea. Va vinde cel mai probabil chiar arendașului, care este poziționat foarte sus pe lista de preemptori. Va fi de fapt captiv. Nu va mai dispune de dreptul său de proprietate. Tocmai de dreptul care a fost reconstituit în anii ‘90 după abuziva naționalizare a terenurilor agricole din anii ‘60.

A cui este vina că așa e România, cu 2 milioane de ferme mici? Re­for­mele agricole din vremea lui Cuza prin împărțirea averilor mănăstirești, împroprietărirea de după războaiele din 1877, din 1918, din 1945 – au creat o țară așa cum este ea astăzi, au dat mijloace de trai țărănimii române care a luptat pentru țară. Hectarul acela de teren, așa cum a fost el, a fost pâinea țărănimii române.

Fărâmițarea terenurilor are cauze istorice. Așa s-a format România. Nu are toată lumea sute de hectare, că nu are de unde. Ba chiar în Muntenia și Moldova sunt mai mulți mici proprietari decât în Transilvania, unde românii ca nație au fost defavorizațica proprietari și din această cauză emigrau în America sau veneau în țară peste munți.

Culmea, mulți dintre cei care astăzi au puterea și miile de hectare în proprietate sunt chiar foști directori de IAS sau descendenții lor. Deci foștii directori de IAS – Întreprinderile Agricole de Stat care au preluat pământul țăranilor naționalizați în anii ’60 –  pun acum la cale, prin reprezentanții lor din Parlament, o a doua naționalizare, de data aceasta mascată în contracte de arendă din care nu se poate ieși! Au luat o dată pământul, acum îl iau înapoi de la oameni, dar cu acte.

Și asta tot în numele eficienței, în numele mecanizării și modernizării agriculturii, ca atunci.

Dacă această lege va fi adoptată, peste 2 milioane de mici proprietari își vor vedea proprietățile înghețate în con­tracte de arendă din care nu vor putea ieși. De ce să nu aibă dreptul un proprietar să schimbe arendașul după unu-doi-trei ani dacă nu este mulțu­mit? Cum vor putea fermierii care sunt mici sau mijlocii astăzi să devină mari?

Practic va fi înghețat tot. Cine a apucat să cumpere și să se extindă pe mii de hectare la superprețurile din anii 2000, marii proprietari și arendași, mulți cu legături în fostul Partid Comunist sau foști șefi de IAS sau de CAP, vor deveni stăpâni.

Ani de zile s-a vorbit în agricultură numai de comasare, comasare, comasare. Și s-a făcut comasarea. Două – trei mii de mari proprietari, cu peste 1.000 de hectare, dețin jumătate din suprafața arabilă de 10 milioane de hectare din România. La capătul celălalt, peste 2 milioane de mici proprietari dețin 3 milioane de hectare. La mijloc, 10-100 ha, fermele de familie care domină în Austria, în Germania, Franța sau Italia, sunt cele mai puține.

În 2021, deficitul extern de produse agroalimentare a fost de aproape 3 miliarde de euro, cu 40% mai mare decât în anul anterior. Structura aceasta polarizată a proprietății agricole conduce la un model deficitar: export de cereale brute, import de bunuri alimentare procesate, pentru că fermele mici care ar trebui să acopere cât mai mult din consumul de lactate, de carne, de legume și fructe lipsesc.

Însăși Comisia Europeană a trimis observații României la depunerea Planului Național Strategic – planul de aproape 16 mld. euro pentru finanțarea agriculturii în perioada 2023-2027 – că polarizarea terenurilor a devenit o problemă, că discrepanțele sunt prea mari, că fermierii mici și mijlocii nu trebuie scoși din piață, ci ajutați să se dezvolte.

Poate că mâine cine are un hectar-două undeva pe o colină vrea să facă o livadă, sau vrea să facă fiul său întors din străinătate. Sau poate vrea să pună vie sau aronia. Sau să facă un parc solar. Nu va mai putea odată ce această lege va trece.

Dezvoltarea țării înseamnă slujbe mai bune, un trai mai bun pentru oameni. În agricultură înseamnă valoare adăugată, procesare, înseamnă ferme integrate, mici pro­prietari prosperi, nu sate semipărăsite unde nu găsești la magazinul din centru măcar o gogoașă produsă pe o rază de 10 km de în jur, înconjurate de suprafețe de mii de hectare cu proprietarii la Paris.