La serenissima, purtătoare de mesaj

O știre nu prea băgată în seamă de presa din România: 2,1 milioane de cetățeni, adică 89,1% din cei 63% dintre venețieni care au votat online, s-au pronunțat pentru independența regiunii. Referendumul, care este, trebuie să spun din capul locului, neoficial, apare atât în siajul anexării Crimeei de către Rusia, cât și al tot mai numeroaselor mișcări separatiste din Europa, din ce în ce mai vocale, de genul Scoției sau Cataluniei. Venețienii se bazează pe puterea, importanța și vechimea de mai bine de un mileniu a Republicii Venețiene, La Serenissima, desființată de Napoleon în 1797.

Pentru mine Veneția este atunci când doi călători cu picioare obosite și gâtlejuri uscate nimeresc din întâmplare într-o piață lăturalnică, surprinzător de largă în comparație cu străduțele mai mult decât înguste; în piață o adunare de tineri, surprinzător de eleganți, surprinzător de destinși, fiecare cu câte un pahar de vin în mână, în picioare, socializează – adică stau față în față, câte doi, trei sau mai mulți, și vorbesc, râd, discută.

O atmosferă extraordinar de destinsă și distinsă. Am crezut inițial că este un eveniment artistic sau poate o petrecere privată. Dar nu, era cel mai neobișnuit bar pe care l-am văzut, o încăpere minusculă cu trei inși care umpleau/recuperau/spălau/umpleau pahare cu vin, pe care le ofereau tinerilor venețieni. Fără mese, scaune, chelnerițe sau muzici asurzitoare. Și aveau acolo printre cele mai bune vinuri din lume, garantat, nu numai din cauza aromelor, ci și a locului și a companionilor.

Când am citit despre separare, m-am întrebat de ce ar dori tinerii aceia să se separe de Italia-mamă. Sigur că este vorba de discrepanțele cunoscute, de Nordul bogat al peninsulei care s-a săturat să țină în spate Sudul sărac, sau de corupție sau de ineficiența statului. Un mesaj adresat nu numai politicienilor locali, ci și autorităților europene. Un mesaj nicidecum singular, pentru că în prezent în Europa acționează și se manifestă – și da, știu că vorbesc de funie în casa spânzuratului – peste 30 de mișcări separatiste.

Și, indiferent de câte umori iscă, poate că mesajele acestor mișcări ar trebui luate în seamă, făcând, desigur, cuvenitele separări între extremiștii într-o ureche și cetățenii corecți și cinstiți. La un moment dat un jurnalist italian s-a întrebat de ce italienii au avut în timp mari personalități artistice, politice și științifice, dar n-au devenit o putere mondială reală. De ce sunt maeștri ai discursului diplomatic și totuși nu izbutesc să se guverneze? Cum de pot fi negustori așa de pricepuți într-o nație ineficientă din punct de vedere economic? Răspunsul complicat este extrem de complicat.

Răspunsul simplu este o Italie coruptă, dominată de străini, de seniori – la propriu și la figurat – instabili, nedrepți, mincinoși. O lume în care nu poți fi sigur de nimeni și de nimic. O lume în care poți avea încredere numai în propriile simțuri. De aceea în societatea italiană sunt acceptați politicieni, birocrați sau industriași incompetenți și nu sunt tolerați cântăreți, pictori, dansatori sau bucătari incompetenți. Într-o lume a dezordinii și corupției, frumusețea îți poate oferi încredere; într-o lume în care corupția este norma, excelența în artă este incoruptibilă.

Și cred că mesajul venețienilor poate fi extins la nivelul întregii Europe, pentru că, într-o formă sau alta, europenii trimit mesaje din ce în ce mai puternice autorităților și politicienilor. Din toamna anului 2004 până în toamna anului trecut nivelul încrederii cetățenilor în instituțiile europene a scăzut de la 50% la 30%, iar în guvernele locale de la 34% la 23%. Simpatizanții partidelor eurosceptice s-au înzecit în Grecia, s-au dublat în Finlanda și Austria, s-au triplat în Franța, au crescut în toată Europa.

În imagine, o Veneție fabuloasă pictată de Monet.