La o cafea cu Nicoleta Lefter. Despre arta subtilă de a nu-ți păsa despre ce nu merită să-ți pese cu adevărat

Pe lângă faptul că este un interlocutor prețios, Nicoleta Lefter e genul de femeie puternică, chiar dacă la prima vedere n-ai zice asta, genul care știe ce vrea și care reușește ce-și propune, mai devreme sau mai târziu, fără să se încordeze prea tare. Îi iese pur și simplu cu naturalețe, uneori plecând de la glume smart pe care le face la timpul potrivit, în locul potrivit.

de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

Au trecut deja vreo trei săptămâni de când m-am întâlnit cu actrița și, mai nou, regizoarea Nicoleta Lefter, și încă îmi vibrează în amintiri energia ei extraordinară, vibe-ul minunat cu care transmitea în jur entuziasmul ei despre tot ceea ce o pasionează și face cu plăcere. Ne-am întâlnit dimineața devreme, la o cafea matinală la Mingle, o cafenea chic, hipstărească, vizavi de Point Art Hub, pe str. Eremia Grigorescu, pe care a ales-o ea. Două ore am fost pur și simplu absorbită de tot ce povestea, dar mai ales de explozia de fericire și lumina care îi sclipea în ochi. Sarcina care intră în ultimul trimestru îi priește de minune, iar ea îmbrățișează cu generozitate această stare cu totul specială în viața unei femei și se bucură de fiecare zi a acestei experiențe magice. Suntem aproape de aceeași vârstă, ea cu vreo patru ani mai tânără decât mine. Am vorbit despre carieră, despre proiectele artistice în care este implicată acum, despre cum își petrece timpul liber, despre ce își propune să facă după ce revine în activitate, despre cărți, despre filme. Am schimbat impresii de mame, ea mai având o fetiță de 12 ani. Am vorbit despre postpartum și cum m-a afectat această stare pe mine, când fetița mea avea 3 luni, stare declanșată pe fondul unei știri tragice despre un bebeluș, văzută la TV, care a avut un puternic impact emoțional asupra mea (moment în care eu m-am reîntors panicată la serviciu și am încetat să mă mai uit la TV – am sărbătorit majoratul acestei din urmă decizii), despre neglijență și abuz, despre libertatea și independența femeii în societatea de azi, despre optimism și bunătate. Nu poate fi chiar toată conversația redată aici, însă garantez pentru calitatea dialogului și a timpului petrecut. 

Pe lângă faptul că este un interlocutor prețios, Nicoleta Lefter e genul de femeie puternică, chiar dacă la prima vedere n-ai zice asta, genul care știe ce vrea și care reușește ce-și propune, mai devreme sau mai târziu, fără să se încordeze prea tare. Îi iese pur și simplu cu naturalețe, uneori plecând de la glume smart pe care le face în locul potrivit, la timpul potrivit. Cum s-a întâmplat de exemplu anul trecut când, urcând pe scena Uniter pentru a înmâna un premiu, a avut și o intervenție cu twist, care ulterior a avut un impact în cooptarea ei în distribuția spectacolului „Mary Stuart” de la TNB, în regia lui Andrei Șerban. Evident că nu o vorbă de duh spusă din și pentru amuzament te pune în rol, ci toate calitățile și abilitățile actoricești, dar o minte ascuțită lasă o amprentă mai adâncă. Nu știu dacă așa a fost mereu, sau așa este acum, de când face parte din clubul exclusivist al femeilor 40Ă, al celor care stăpânesc arta subtilă de a nu-ți păsa de ceea ce nu merită să-ți pese cu adevărat, însă n-ai cum să nu o remarci pe Nicoleta Lefter pe scenă, trecând de la roluri mai lejere în comedii, la roluri de un dramatism sfâșietor. Și dacă am văzut-o în multe roluri în spectacole de teatru, nu am ajuns încă să văd spectacole regizate de ea, din păcate. Ceea ce înseamnă obiective noi pentru mine, dar și pentru ea.

Cum ai descrie în zece propoziții cariera ta artistică de actriță, de la începuturi și până astăzi, când te pregătești să devii mamică și ești treptat înlocuită în rolurile din spectacole, pentru că, evident, vei lua o mică pauză? 

Dacă îmi puneai întrebarea asta acum jumătate de an, să zicem, ți-aș fi făcut o listă cu câteva roluri importante din dramaturgia universală și românească pe care mi-aș fi dorit mult să le joc, apoi ți-aș fi dat încă o listă cu câteva ambiții și subiecte pe care aș vrea să le ating ca regizoare, și evident că totul ar fi sunat atunci ca și cum nu aș fi fost împlinită ca actriță, poate îți păream chiar puțin frustrată. Dar pentru că întrebarea ta vine într-un moment în care viața mea a luat-o într-un cu totul alt sens, un sens la care nu mă așteptam deloc, toate lucrurile astea au trecut pe planul doi brusc și pot spune în clipa asta că sunt foarte mulțumită cu tot ceea ce am realizat până acum. 

Am avut un traseu interesant încă din momentul în care am plecat de acasă la facultate, datorită oamenilor minunați pe care i-am întâlnit pe parcursul drumului meu, mulți dintre ei ajutându-mă să evoluez în ceea ce înseamnă cariera mea de azi. Faptul că întotdeauna am căutat să fug de comoditate, de starea de „călduț“, de teama de am fi eu-mie-autosuficientă, de frica să nu cumva să ajung să regret ceva vreodată, am ajuns să colaborez încă din facultate cu Teatrul din Constanța, apoi după terminarea facultății să mă angajez pentru un an la Teatrul Maria Filotti din Brăila, m-am mutat în București neavând niciun angajament și totuși plecând de la Iași, din locul în care terminasem facultatea și unde primisem o promisiune de angajare în urma colaborării cu Teatrul Vasile Alexandri, apoi naveta cu Teatrul din Ploiești, unde am fost invitată de Radu Afrim să joc în spectacolul „And Bjork of course”, apoi „piața de teatru” din București unde te arunci doar doar să prinzi un rol, știind că dacă ajungi să faci un rol bine vei fi cunoscut. Eu eram cunoscută în provincie, dar Bucureștiul e altfel, consumator mare de energie și unde ai toate șansele să te pierzi și în nici 

într-un caz să rupi gura târgului. Apoi apariția șansei care nu știi de unde vine, de Sus, de la oameni, de la conexiunile neurologice, de la propria prezență de spirit sau de la ceva ce ai preluat poate de la părinții tăi de a fi pe fază cât să nu pierzi trenul. Nu cred că sunt mai iubită decât ceilalți oameni de pe Pământ, dar sunt recunoscătoare pentru ceea ce mi s-a dat și, în ciuda faptului că uneori am primit firimituri de la mesele altora, vorbind mai poetic, am reușit să îmi fac propriul ospăț. Și aici mă refer la faptul că fiind un om demn, tata mi-a spus mereu să nu depind de nimeni niciodată cu nimic, să încerc să fiu independentă financiar și să țin capul sus indiferent dacă sunt în rahat până la gât. Când am înțeles că e posibil ca teatrul independent din București să însemne ceva mai mult pentru cariera mea de actriță, pentru vizibilitatea mea ca artist, decât statul pe bară la nesfârșit și așteptatul să fiu distribuită de vreun mare regizor, am reușit încet, încet să devin Nicoleta Lefter, creându-mi propriile proiecte. Totul a început cu ideea de a-mi face un performance și de la unu uite că am ajuns la zece. 

Referitor la cea de-a doua întrebare a ta, dacă îmi e frică că sunt înlocuită până în toamnă în spectacolele pe care le joc, să știi că deloc! Pentru că mă distrez și îmi zic că, uite, domnule, am șansa în sfârșit să văd și eu dinafară cum e spectacolul ăla! Glumesc. Mi s-ar părea tare interesant să se inventeze treaba asta în teatru, în care să rogi un coleg să mergă să joace într-o seară în locul tău Hamlet, doar așa, pentru a experimenta ceva nou și ca să te poți vedea dinafară cum faci. 

Care sunt spectacolele în care joci în stagiunile curente ale teatrelor și la care îi inviți pe spectatori să meargă? 

Îi invit pe spectatori să meargă la teatru în mod constant, pentru că face bine la creier. Mă tot gândesc la oamenii din perioada primitivă, cum stăteau în peșteri în fața focului de frică să nu fie atacați de animale puternice și cum au inventat acest tip de exprimare, cum cineva și-a luat inima în dinți, s-a ridicat și a început să se joace cu lumina, cu umbrele pe care le făceau pe pereți corpurile celorlalți. Câtă bucurie trebuie să fi fost în sufletele lor când au descoperit jocul ăsta și cum s-au gândit să ne lase mesaje nouă, celor din viitor. Câtă generozitate din partea lor și responsabilitate pentru ceva ce rămâne după noi. Asta cred eu că face uneori teatrul, arta în general: transmite prin genele noastre mesaje din trecut și din viitor. Mergi la teatru și constați brusc că plângi la un monolog al unui actor de pe scenă, sau că te ia cu frig când vezi o imagine în care un pian arde în flăcări, ca în spectacolul lui Castellucci, și nu știi să explici, să formulezi în cuvinte ce se întâmplă cu tine, ce fel de emoție te-a traversat. Dar e o clipă obișnuită, în care tu ai fost „altfel”, mai bun, să zicem. Iar eu sunt dependentă de starea asta de a fi „altfel”. De asta ador să fac teatru, sau să merg să văd teatru. 

Cât ți-ai propus să rămâi acasă, cu bebelușul? Te-ai gândit deja la cum o să fie revenirea pe scenă? 

Singurul plan pe care mi l-am făcut este pe termen scurt. Să fiu sănătoasă, și eu, și bebelușul, să ducem sarcina împreună până la capăt cu bine. Planurile pe termen lung creează stres.

Vorbește-mi despre portofoliul tău artistic în ceea ce privește regia de teatru. Cum ai început? Cum îți alegi proiectele și cum ai caracteriza genul de teatru pe care îl imaginezi/construiești? Ce proiecte ai realizat și ce ai în plan pentru viitor, în această direcție artistică? 

Am început dintr-o curiozitate și o căutare a ceva ce nu mă satisfăcea pe mine ca actriță. Am pornit de la proiecte mici, în care mă regizam pe mine – cum a fost spectcolul „Aleargă”, după romanul Anei Maria Sandu – și ajungând să primesc bani, bugete de producție serioase, cu scenograf antamat, cu muzician, coregraf, actori, care vor să joace în spectacolele mele. Am avut o colaborare foarte bună cu echipa teatrului Gong din Sibiu, de altfel în ultima perioadă doar acolo am ales să îmi fac proiectele; am o chimie bună cu actorii de acolo și cu managerul, care răspunde pozitiv și imediat la toate propunerile mele, ceea ce e foarte inspirațional pentru un regizor. Multe dintre proiectele mele sunt încadrate în zona socială și se spune despre ele că sunt pentru comunitate. Eu nu le gândesc așa atunci când le lucrez. Subiectele/tema despre care vreau să vorbesc poate fi una socială, dar nu ăsta e scopul meu. Îmi gândesc spectacolele destul de poetic și fără să fac vreo campanie de conștientizare. Spectacolele mele pornesc de la cărți citite. De obicei, eu îmi fac scenariul sau dramatizarea. Îmi place mult să lucrez cu copiii, mă încarcă și îmi dau multe idei. Sunt o sursă de inspirație continuă dacă îi urmărești cu atenție. Au o plăcere incredibilă de a se juca și jocul stimulează mult toate celulele noastre din corp și îți dau fericire și supermultă energie. Cel mai minunat lucru e când se umple sala de teatru cu copii, mă așez în spatele lor și încep să îi observ cum se uită la spectacolul meu, cum se amuză, cum se emoționează, cum reacționează spontan, instinctiv. E ceva ce nu pot descrie în cuvinte, ceva ce îmi transmit instant înapoi, e un circuit de energie vie care se întâmplă între mine-ei-actori. E fabulos! Îmi place mult să fac spectacole pentru copii, e ceva ce mă împlinește ca ființă. Nu e simplu, pentru că trebuie să fiu atentă întodeauna la ce transmit prin spectacol. Nimic nu trebuie să fie nesupravegheat sau lăsat la voia întâmplării, pentru că nu știi niciodată ce impact poate avea acel mesaj în mintea unui copil. Am în plan un nou spectacol pentru Teatrul Gong. Am primit și confirmarea că îl pot face stagiunea următoare. Acum lucrez la scenariu. Sunt niște povești foarte frumoase, adunate din folclorul italian. 

Pe când și regie de film?

Nu mă interesează regia de film. E un domeniu pe care nu îl cunosc și mi se pare oricum extrem de complicat. Regia de film e mai mult decât regie. E multă inginerie, aș zice. Trebuie să ai ochi să privești, să observi, să calculezi timpi, e o întregă echipă de oameni care depinde de tine, ziua de filmare ratată înseamnă bani… E foarte complicat, plus că dacă stai să te gândești câte sute, mii de filme se fac, și unele chiar foarte bune, de ce ar mai fi nevoie și de mine? Ce aș avea eu în plus de spus în direcția asta? Numai când mă gândesc la Fellini, la Cassavetes, la Bergman, la Tarkovski, la Alice Rohrwacher, la Cristi Puiu, la Lynch… Păi mi-ar fi rușine să mă apuc eu Neica-Nimeni să spun ce? pe lângă geniile astea, care au schimbat percepția despre lume și și-au dedicat toată viața artei cinematografice.

Cum îți petreci perioada aceasta minunată de sarcină? Cum arată o zi obișnuită din viața ta? 

Citesc mult, e un obicei pe care oricum îl practicam și înainte, doar că acum am timp suficient cât să mă las cu adevărat acaparată de lectură. M-am apucat de cursuri de franceză și ascult podcasturi despre neuroștiință. Mă pasionează domeniul acesta de ceva vreme și iată că acum pot, în sfârșit, să îl explorez. Gătesc, și mi se pare că mâncarea are un gust fenomenal, și ce fericită sunt când mănânc ceva bun, și mi se pare că totul e un dar de la Dumnezeu, o mică roșie cherry sau o gogonea murată e o binecuvântare. Ascult muzică clasică la radio când sunt în bucătărie și uite că am ajuns să fiu la curent cu tot ce se întâmplă în politică. Mor de râs de una singură când aud ce gafe se fac pe plan internațional, iar la noi în ogradă e Caragiale pur. 

Apoi am rutina zilnică de făcut câțiva pași, pentru că mersul pe jos face bine, activează dopamina și îmi caut diferite drumuri. Am o prietenă pe care o vizitez în mod constant. Are un boutique de haine, brand românesc, și merg acolo. Îmi place să mă uit la femei frumoase care își aleg hainele pentru diferite ocazii, să trag cu urechea la dialogurile scurte dintre ele, ca apoi să îmi fac eu în cap o poveste despre viețile lor, să mi le imaginez în mediul lor. Apoi le abandonez și mă pierd cu gândul la nimicuri, amintiri, care brusc îmi vin în minte de când eram mică; corelez imagini cu ce văd sau aud în perioada asta destul de mult cu maică-mea și cu copilaria mea. 

Îmi dau seama câte povești știu și aflu despre diferite femei, povești de viață cu întâmplări care le-au marcat existența și copii care trag ponoasele părinților, sau lipsei atenției lor și despre femei chinuite, pentru că nu au avut suficient curaj să plece dintr-o relație toxică, sau care au fost luptătoare și s-au desprins, despre neputințele unor bărbați de a se ridica la nivelul unei femei care devine leoaică după ce naște și sfâșie totul în jur, pentru puiul ei. Mă fascinează mai nou acestă ființă care se chemă – FEMEIE – și ce capacități extraordinare are aparatul ei, pe care îl numim corp. Corpul care uneori poate fi mai puternic decât mintea. 

Ai luat premiul UNITER pentru rolul într-un spectacol produs de un teatru independent („Aici Moscova”, producție a Teatrului Unteatru). Ești actriță a Teatrului Odeon. Aș vrea să punctezi câteva aspecte despre teatru independent vs. teatrul public, cu plusuri și minusuri. 

Bugetul pe anul acesta pentru cultură este de 0,007 din PIB, ceea ce înseamnă că teatrul de stat abia respiră, iar teatrul independent e în moarte clinică. Unteatru și-a pierdut sediul. Împumută sala de la Teatrul Țăndărică, iar Teatrul Replika se închide câteva luni pe perioada iernii, pentru că nu au bani să plătească pe lângă chirie și cheltuielile administrative. Legat de partea de performanță, da, se creează cu spor și drag, dar când ajunge cuțitul la os, devine de „amorul artei” și nu știu dacă merită atâta sacrificiu. Îi admir și susțin din toată inima pe cei de la Replika și de la Unteatru pentru dedicarea, pentru efortul uriaș și permanent pe care îl duc pentru supraviețuire. Legat de Teatrul Odeon, știu că se vor face două producții noi anul acesta. Mi se pare puțin în comparație cu stagiuniile trecute. Nu poți acoperi 36 de actori cu două producții pe an… și unii ajung să lucreze din an în Paști. Se deprofesionalizează, ajung să alerge în alte teatre pentru colaborări – pentru că actorul e fericit doar când lucrează. Alergatul acesta între teatre creează haos în programarea spectacolelor. La două producții pe an nu poți lua colaboratori tineri, pentru că îți trebuie vârfuri ca să îți umple sala. De angajări nici nu mai poate fi vorba, când în unele teatre de stat se practică angajatul unui actor în mai multe instituții. Și mai e și treaba asta cu directoratele interimare care, conform legii, ar trebui să dureze șase luni, iar la noi, ca la nimeni, durează patru ani. Cu toate acestea, există, dacă mă uit în jur, teatre care scot premieră după premieră, spectacole bune, cu săli pline, deși sistemul șuntează mult cultura. 

Legat de premiul Uniter, pe care l-am luat pentru spectacolul Catincăi Drăgănescu „Aici Moscova” în 2022, a venit ca o recunoaștere din partea breslei pentru munca mea în teatrul independent, plus că a venit și din partea unui juriu de artiști pe care eu îi apreciez și îi respect pentru ceea ce fac. Da, m-a bucurat mult acel premiu! M-am simțit onorată și cumva, îndrepățită să îl iau. Poate ar fi trebuit să-l fi luat mai demult, dar surpriza a fost mai mare și așteptarea a meritat, pentru că l-am luat pentru un personaj pentru care am avut o empatie mai deosebită. O jucam în spectacol pe fiica lui Stalin, iar spectacolul era construit ca o conferință, un proces în care ea trebuia să se apere de tot felul de acuzații aduse de trei profesori / judecători.

Scenogafia a fost construită de Gabi Albu cu un traveling manipulat de cineva, plus ceilalți trei actori care jucau și mă filmau în același timp. Catinca a lucrat în detaliu fiecare expresie de pe fața mea. Simona Deaconescu a făcut o coregrafie extrem de sofisticată, Carmen Tofenii împreună cu Cristian Pascariu ne-au ajutat enorm să lucrăm cu camerele de filmat. Din păcate, spectacolul nu se mai joacă, pentru că e mult prea costisitor pentru un teatru independent să închirieze camere performante de filmat, de transmis în timp real. Noi am putut să îl jucăm o perioadă atunci, la început, pentru că obținusem o finanțare de la programul AFCN. 

Ai o bogată experiență în viața artistică a ultimilor 20 de ani. Dacă ai fi minstru al culturii, care ar fi primele două măsuri pe care le-ai lua? 

Noi nu mai avem personalități culturale care să se implice în politică. Personalitățile acestea există, doar că nu vor să se mânjească cu rahatul pe care ni-l tot bagă pe gât unii sau alții și e firesc să nu te bagi, pentru că oricum ar fi, ieși terfelit din treba asta cu politica. Doar canaliile reușesc. Nu mai avem lideri care să aibă o prestanță, să ne reprezinte, să aibă o carieră puternică pe o ramură care să țină măcar de cultură. La noi, se rotesc tot ei prin ministere, în funcție de jocurile politice. Se practică jocul cu pioni: tu îl pui pe ăla acolo, eu o pun pe sor-mea la ministerul asta… și uite așa nu există continuitate în niciun proiect sau demers de proiect. Suntem într-o gaură neagră. Oricine ar ajunge ministru al culturii, nefiind din domeniu, nu știe de unde să o apuce, plus că, neavând bani la buget, cu ce să faci și ce? La cultură, se dă praf în ochi… Mai mult decât atât, la noi, ministrul face câteva poze pe la niște evenimente culturale mai spălate, că dă bine la partid, și ce să vezi?! De fapt, cultura și educația sunt pe butuci. Investiții zero și scapă cine poate din domeniul ăsta. Nu îndeplinesc aceste „calități” de a fi ministră a culturii, deci nu mă bag! 

Te tentează viața academică? 

Nu chiar. Adică, nu știu dacă aș avea disponibiliate constantă să le vorbesc studenților. Când devii professor, trebuie să îți asumi un anume timp de concentrare și de responsabilitate de a fi tot timpul prezent și bine-dispus la cursuri. Îmi e frică să nu sădesc ceva greșit într-un suflet. Nu aș putea să suport această greșeală. Eu sunt de foarte multe ori atât de nesigură pe mine cu tot ce cred și simt, încât nu îmi pot asuma responsabilitatea de a da verdicte pe care cineva ar putea să le ia mot-a-mot și apoi, să constat că mesajul e complet eronat înțeles. Cariera, anii cuiva, pot depinde de tine ca profesor, iar viața unui student poate depinde de ce îi livrezi tu nonșalant la școală/universitate. Nu aș putea să îmi asum această responsabilitate și nici nu aș putea să tratez totul la modul superficial, să merg nepregătită, să bat câmpii pe un subiect și să nu îmi pese de urmări. În plus, cred că m-aș enerva dacă unii studenți ar lipsi, sau ar veni nepregătiți. E complicat să fii profesor. Trebuie să stai foarte bine și cu nervii dar și cu răbdarea. 

Trei sfaturi pe care le-ai da tinerelor actrițe?

Habar nu am. De obicei eram mai sfătoasă, dar uite că acum nu am deloc inspirație și nu știu să dau niciun sfat, dacă poți să crezi așa ceva 🙂

Orice alte gânduri ai și vrei să le împartășești cu cititorii unei reviste de afaceri, consumatori mai moderați sau mai însetați de cultură și artă. 

Dacă v-ați oprit să citiți interviul meu – știu că ați făcut-o, pentru că v-a atras fotografia mea – și dacă tot mi-ați acordat cinci sau zece minute, ce ați zice să mergeti diseară la un spectacol de teatru? Sau să căutați un film bun, un film de artă, pe mubi? Poate vă vine ideea să investiți în artă?! Să investiți în arta spectacolelor, sau să susțineți un film al unui regizor român care se chinuie să tot aplice an de an pentru niște amărâte de fonduri la CNC? E adevărat, profit nu prea există, doar satisfacție personală. Dar și asta contează! Sau poate, după ce v-ați uitați la pozele cu mine, treceți mai departe, la capitolul bursă și investiții, urmărind cursul banului, care aduce fericirea, dar nu o întreține multă vreme. 

BIO

Nicoleta Lefter este actriță a Teatrului Odeon de aproape zece ani și lucrează destul de mult și în spațiul independent de teatru din România. Își construiește propriile performance-uri după romanele unor autori români contemporani. Ultimele performance-uri se joacă încă cu succes: „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țâbuleac, la Point, perfomance-ul „Aleargă” de Ana Maria Sandu, pe care le-a jucat în cadrul unei platforme de teatru la Bordeaux și la Festivalul de Teatru de la Torino (Italia). A colaborat cu festivalul One World Romania la ediția din 2019, prezentând timp de zece zile performanceul „Fals tratat de manipulare“ inspirat de cartea Anei Blandiana. A creat la Teatrul Gong primul spectacol din România despre deficiențe de auz, împreună cu copiii de la Școala Specială nr. 2 din Sibiu. Spectacolul se numește „Visând glasuri” și este o călătorie senzorială în lumea surzilor. 

În 2016 a făcut un turneu prin toate orașele din România cu performance-ul „Refracție”, pornind de la cartea Anei Dragu „Mâini cuminți. Copilul meu autist”, un spectacol despre copiii cu tulburări din spectrul autist. A colaborat cu coregraful francez Jerome Bell la spectacolul „Gala”, prezentat la București în colaborare cu Centrul Național al Dansului. În 2021 a creat un performance care a funcționat ca o campanie antidrog, despre consumul de narcotice la adolescenți, spectacol ce se mai joacă și acum la Teatrul Gong în Sibiu. În 2023 a început o colaborare cu Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântul Gheorghe, unde a lucrat la spectacolul „Anatomia unei sinucideri”, în regia Dianei Mititelu, rol pentru care a luat premiul pentru cea mai bună actriță la prima ediție a Festivalului Cătălina Buzoianu, dedicat tinerelor regizoare, organizat la Iași. 

În 2024 a regizat spectacolul „Harta lui Elian” la Teatrul Gong din Sibiu, spectacol-eveniment dedicat adolescenților cu dislexie, primul spectacol din România creat pe această temă, spectacol invitat și în cadrul Festivalului Național de Teatru de la București.

În teatru, ca actriță, a colaborat cu regizori de teatru consacrați din România, cum ar fi Andrei Șerban, Alexandru Dabija, Radu Afrim, Victor Ioan Frunză, Cristian Teodor Popescu, Bobi Pricop, Catinca Drăganescu, Eugen Jebeleanu, Carmen Lidia Vidu. Este interesată în zona artistică să experimenteze noi medii de interacțiune cu publicul spectator. În timpul pandemiei a colaborat cu Théâtre de la Ville din Paris, la proiectul „Consultation poétique”, desfășurat în cadrul Ambasadei României la Paris. 

Roluri în filme: Pia – în „Captura”, regia Adi Voicu, Sura – în „Săptămâna mare”, regia Andrei Cohn, Irina – în „Povestea unui pierde-vară”, regia Paul Negoescu.

„Mary Stuart“ la Teatrul Național București

Adaptare de Robert Icke după Friedrich Schiller

Regia: Andrei Șerban

Distribuție: Nicoleta Lefter, Raluca Aprodu, Ofelia Popii, Mihai Călin, Florin Aioane, Tudor Cucu Dumitrescu, Ștefan Mihai, Conrad Mericoffer, Marius Bodochi, Emilian Oprea, Mihai Calotă, Ciprian Nicula, Florin Călbăjos

„Neliniște“ la Teatrul Odeon, București

Text de Ivan Vîrîpaev

Regia: Bobi Pricop

Distribuție: Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter / Meda Victor, Niko Becker, Alexandru Papadopol, Mihai Smarandache, Gabriel Pintilei

Anatomia unei sinucideri, Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe

Adaptare de Diana Mititelu după Alice Birch

Regia: Diana Mititelu

Scenografia: Alexandra Budianu

Distribuție: Ioana Alexandrina Costea, Mona Codreanu, Ion Fiscuteanu jr., Nicoleta Lefter, Oana Jipa, Fatma Mohamed, Camelia Paraschiv, Daniel Rizea, Iulian Trăistaru