La ce de fapt au spus „Nu“ islandezii și de ce

Islanda este o națiune mică, dar bogată. Acestea sunt două lucruri importante pentru a înțelege de ce islandezii au ales prin referendum ca țara lor să nu reînceapă discuțiile cu Uniunea Europeană pentru adera­rea la blocul comunitar. Unii au văzut în decizia islandezilor un vot contra UE.

Avuția Islandei provine din ex­ploatarea peștelui, exploatarea resur­selor naturale și turism. UE a fost construită pe principiul punerii în co­mun a resurselor. Peștele este impor­tant pentru islandezi. Contribuie cu până la 15% la PIB și reprezintă 40% din exporturi.

Aproape 10% din gospodăriile is­landeze au venituri mulțumită in­dustriei pescuitului. De aceea, multor islandezi nu le-ar fi ușor să accepte să împartă locurile bune de pescuit cu pescarii altor națiuni din UE.

Cam aceleași lucruri se pot spune despre industria aluminiului din Islanda. Dar turiștii vor veni oricum, fie că Islanda este în UE, fie că nu.

Țara este oricum parte din Spa­țiul Economic European, care are multe în comun cu ce înseamnă co­merț și libera trecere în UE. Odată în Uniune, Islanda, o națiune cu doar 400.000 de locuitori, ar avea o greu­tate prea mică în deciziile și politicile Uniunii. Acestea sunt explicațiile simple pentru rezultatul negativ al referen­dumului recent din Islanda pe tema reînceperii discuțiilor cu UE pentru aderarea la blocul comunitar.

Vic­toria taberei „Nu“ a fost descrisă ca o lovitură pentru mândria Bruxeless-ului, „un duș rece islan­dez“, victoria unui popor mic împo­triva imperiului UE. Alegerea islan­dezilor de a nu-și vinde suveranita­tea, locurile de pescuit și resursele. Astfel, islandezii au ales să poată decide ei în ce măsură lucrează cu UE sau cu alte națiuni.

Realitatea este mai complicată. În primul rând, referendumul nu a fost despre aderarea la UE, ci doar des­pre reînceperea discuțiilor privind aderarea. Dacă rezultatul votului ar fi fost pozitiv, ar fi început negocieri, iar în cazul în care Islanda ar fi obținut un acord favorabil ar fi urmat un alt referendum, de data aceasta despre aderarea la UE.

Tabăra „Nu“ a câștigat la limită, cu 52,8% din voturi. Au votat 225.000 de oameni, ceea ce înseamnă o prezență la vot de 82,5%.

Diferența au făcut-o 12.600 de voturi. O circumscripție a uimit prin rezultatul perfect egal: 9.900 de voturi pentru și tot atâtea împotrivă. Aceasta arată o națiune aproape perfect polarizată. Și nu trebuie să mire.

În ziarele mari au dominate opiniile contra aderării Islandei la UE. Tabăra „Nu“ a fost foarte bine organizată, bine finanțată, din ea făcând parte figuri publice populare și mai ales directori executivi de la companii binecunoscute.

Ei au exploatat din plin emoțiile electoratului. Au recurs și la frici primordiale, cum este cea a pierderii avuției. Oamenilor li s-a spus cum în UE sunt tăiate salarii și venituri pentru ai ajuta pe alții sau pentru împrumuturi de urgență.

Actualul guvern, cel considerat marele pierzător politic al referendumului, implementează o campanie de creștere a taxelor. În cealaltă tabără, strategii au dus o campanie mai mult tehnică, dând fricilor răspunsuri ambigue.

Islanda și-a depus candidatura pentru aderarea la UE în 2009, în plină criză financiară globală. Procesul de aderare a fost înghețat în 2013, când asupra zonei euro plana pericolul dezintegrării.

Însă între timp Islanda a trecut prin propria criză financiară, cauzată de prăbușirea unei băncii de economii online, Icesave, deținută de cea mai mare instituție bancară din țară, Landsbanki.

Islanda s-a luptat atunci cu Marea Britanie și Olanda pentru a nu fi obligată să plătească pierderile suferite de clienții din cele două țări membre ale UE.

Cetățenii islandezi au respins prin vot popular acordurile de plată în 2010 și 2011, considerând că datoria nu aparține contribuabililor.

Islandezii au învățat atunci că o națiune mică se poate opune unor state mari. Chestiunea aderării la UE a fost readusă în actualitate după ce Alianța Social Democrată a câștigat alegerile parlamentare în 2024.