Jurnalul unei femei singure care devenise „sluga” părinților

„Încă de mică, am fost învățată să țin cont de părerea tuturor, să încerc să nu greșesc nimănui cu nimic, să fiu respectuoasă și corectă.

Relația cu părinții a fost minunată în copilărie și digerabilă în adolescență și tinerețe.

Mereu mi-au spus ce să fac și ce este bine pentru mine, însă, odată cu înaintarea în vârstă, am ajuns să mă simt din ce în ce mai rău, mai singură, mai abătută și lipsită de dorința de a mai face ceva.

Așa am ajuns să apelez la psihoterapie. Nu înțelegeam de ce aveam tendința de a vedea totul în negru, de ce nu mă mai mulțumea nimic, cu toate că, din perspectiva celor care mă cunoșteau, aveam tot ce îmi trebuie.

Pe de altă parte, ai mei erau foarte nemulțumiți de mine, cu toate că nu lipseam la mesele de weekend, îi ajutam la cumpărături, mă îngrijeam de nevoile lor de sănătate, dar le eram și un soi de entertainer. Luam bilete la film, la spectacole de teatru și concerte, unde mergeam împreună.

Primul lucru de care mi-am dat seama, după începerea terapiei, a fost faptul că pentru părinții mei eram încă un copil model, însă la vârsta mea încă nu învățasem să am grijă și de mine, de nevoile mele. Chiar dacă îmi reproșau faptul că nu am o relație, îmi creaseră atât de multe obligații, încât, practic, nu mai aveam timp de mine.

Cititi mai multe pe www.csid.ro