Jurnal de călătorie din țara-curcubeu. Partea I

ÎNCĂ DIN PRIMELE ZILE AM PORECLIT-O ȚARA-CURCUBEU, CĂCI NICĂIERI NU MI-A FOST DAT SĂ VĂD ATÂTEA CULORI, INDIFERENT CĂ VORBIM DE GRAFFITIURILE DE PE STRĂZILE MEDELLINULUI, DE PENAJUL ȚIPĂTOR AL PAPAGALILOR DIN INSULE SAU DE CĂSUȚELE DE POVESTE CE MĂRGINEAU STRĂZILE ORAȘELOR DE PROVINCIE. COLUMBIA, CĂCI DESPRE EA ESTE VORBA, A FOST UN AMALGAM CULTURAL CU MULTE SURPRIZE. CE ÎNSEAMNĂ O CĂLĂTORIE PE CONT PROPRIU ÎN PATRIA LUI ESCOBAR?

N-am să vă ascund că drumul până în Columbia a fost un heirup intens, prima parte fiind reprezentată de călătoria cu avionul spre Istanbul, chiar în seara de Crăciun. A doua zi ne-am îmbarcat pe un segment de zbor de 13 ore, care au trecut mai ușor decât m-am așteptat, printre multe reprize de somn, cele câteva mese și ultimul sezon din Emily in Paris, păstrat special pentru acest moment. Planul inițial cuprindea un zbor spre Panama și continuarea călătoriei în ziua de după spre Columbia, dar din cauza unei anulări venite din partea companiei aeriene ni s-a permis să schimbăm fără costuri suplimentare destinația, așa că am putut să o alegem direct pe cea dorită.

Am aterizat la Bogota, capitala țării, pe la amiază și, după alte câteva ore de stat în aeroport, am avut un ultim zbor spre muntosul Medellin.

Pe cont propriu în orașul lui Escobar

Atât în seara în care am apucat să explorăm, flămânzi și pe fugă, câteva străzi ale acestuia, cât și în zilele următoare, m-a frapat vegetația bogată întâlnită la fiecare pas în zona centrală. Periferiile, pe care aveam să le descoperim în zilele ce au urmat, erau însă o altă poveste. Cocoțate pe stânci și dispuse în trepte, mii de case de cărămidă roșie, nefinisate, zăceau înghesuite una-ntr-alta, ca niște mușuroaie de cârtiță ce păreau la un pas de a se dărâma ca piesele unui domino. Văzusem o structură asemănătoare în Positano, dar aici peisajul era lipsit de culorile pestrițe, înfățișând mai degrabă un tablou de o monotonie tristă.

Am avut ocazia să îl admir de sus, prin geamul unei telecabine care se târa agale între stații, purtând muncitori asudați spre zonele sărace ale metropolei. Plimbarea a fost gratuită, căci fără să băgăm de seamă, în loc să ne îndreptăm spre instalațiile gondolelor din cartierele bogate, am ajuns pe nesimțite în acest colț de oraș prea puțin străbătut de pasul turiștilor.

Prima zi în Medellin a fost o explozie de culoare. După o ploaie abundentă în zori – parte din rutina zilnică a orașului, pe la ora prânzului ne-am făcut curaj să plecăm singuri la drum spre Comuna 13, cel mai cunoscut dintre cele 16 districte ale orașului columbian. Dacă în urmă cu vreo 20 de ani era socotit unul dintre cele mai periculoase locuri din lume din cauza criminalității ridicate, astăzi doar gratiile magazinelor prin care sunt serviți clienții și poliția ce străjuia marginile limitrofe ale zonei reprezentau reminiscențele trecutului său zbuciumat.

Cartierul ne-a întâmpinat cu un freamăt neașteptat și niște murale impresionante, greu de egalat. De altfel, arta se năștea chiar sub ochii vizitatorilor, din tuburile folosite cu migală de grafferii stradali.

În jur, viața localnicilor își continua cursul fără să le pese parcă de privirile curioase care se strecurau printre zăbrelele porților și peste zidurile caselor. Asemeni sălbăticiunilor din safariurile africane, care se obișnuiesc încă de la naștere cu vizitele regulate ale turiștilor, nici pentru compatrioții lui Escobar nu prezentam niciun interes deosebit. Îl pomenesc acum pe faimosul baron al drogurilor, însă la el acasă ne-am ferit să îi rostim numele, căci reprezintă o istorie încă recentă ce se vrea lăsată cât mai repede în urmă.

Pe străzile Comunei 13 am întâlnit la tot pasul și diverși vânzători ambulanți, cu mici gherete la care streetfoodul te îmbia cu mirosuri apetisante. Iar gustul nu se lăsa mai prejos, după cum aveam să aflăm când am încercat cu puțină reticență un delicios porumb fiert mânjit cu unt aromat, o clătită crocantă umplută din belșug cu fel de fel de ingrediente dulci și sărate și o frigăruie gătită pe loc, fără prea multe reguli de igienă.

De altfel, prin comparație, toxiinfecția făcută la un restaurant de lux la care ne-am oprit să mâncăm într-una din seri, într-un alt oraș vizitat, și care aproape ne-a ruinat o zi de concediu, ne-a convins încă o dată că mai degrabă poți avea încredere în mâncarea servită pe stradă, de pe o farfurie de carton sau direct pe băț, decât în preparatele pretențioase din meniurile piperate.

Tot aici am asistat la un spectacol ad-hoc al unei trupe de street dance care a stârnit, pe bună dreptate, aplauze furtunoase.

Serile ni le-am petrecut în El Poblado, cartierul de lux al Medellinului, unde fel de fel de terase și baruri fancy se umpleau până la refuz după lăsarea întunericului. Am mâncat și aici bine, la costuri ceva mai mari comparativ cu restul țării, însă cu toate acestea cât se poate de accesibile comparativ cu cele practicate la restaurantele europene similare. Pentru doar 35 de euro te puteai răsfăța cu un excelent tartar de somon, câte o porție de paste și risotto cu fructe de mare, un cocktail delicios și câteva beri.

Tot la lăsarea întunericului, în ciuda anunțurilor promițătoare în care se promova lupta autorităților împotriva exploatării copiilor, pe străduțe se iveau mici grupuri de copilițe puse de mamele prost îmbrăcate să vândă brățări sau să danseze plictisite sub ochii trecătorilor, chiar dacă trecuse de mult ora normală de culcare pentru vârsta lor, fiind, de mici, învățate cu o normalitate anormală.

În cea de-a doua zi petrecută în Medellin, după plimbarea „panoramică” cu telecabina ne-am îndreptat către grădina botanică, unde ca turist aveai acces gratuit și puteai lua o porție zdravănă de oxigen printre plantele luxuriante care ascundeau, pe ici, pe colo, câte o iguană uriașă, spre deliciul vizitatorilor de toate vârstele.  

Orașe de basm

În dimineața următoare ne-am lăsat bagajele la hotel și, doar cu un ghiozdan, am plecat spre Guatape, un mic oraș provincial din Antiochia. Cele două ore de drum s-au transformat, în autobuzul vechi și prăfuit, în vreo cinci, din cauza traficului. Semnalul lipsea cu desăvârșire pe unele porțiuni, dar nu aveai nevoie de telefon, căci peisajul devenea din ce în ce mai captivant.

Guatapeul avea un farmec aparte. Străduțele înguste, pietruite, erau mărginite de căsuțe deprinse parcă din povești. Fiecare era pictată în două-trei culori și avea propriul simbol, floral, religios sau cu felurite alte imagini, de la căruțe la animale sau păpuși, lucrate pe brâie late care împrejmuiau zidurile locuințelor. Pe alocuri, găseai ba o alee boltită de zeci de umbrele colorate, ba de un șirag de beculețe strălucitoare. Totul era de basm.  

Stairway to heaven

În zorii zilei ce a urmat, urcați într-un tuk-tuk ornamentat cu fel de fel de motive de toate nuanțele, asortat cu orașul, am plecat spre El Peñón de Guatapé (Stânca din Guatape), o stâncă uriașă, ce străpunge cerul, aruncată parcă de giganții legendelor olimpiene între lacurile albastre care domină regiunea. O scară cu sute de trepte ne-a purtat spre vârf, însă panorama căscată sub ochii noștri ne tăia răsuflarea mai tare decât efortul depus.  Laguna spectaculoasă de la poalele stâncii, „spartă” din loc în loc de mici insule înverzite, crea un tablou ce te lăsa fără cuvinte. Aș fi rămas să o admir în liniște, pe îndelete, însă mulțimile formate în spate mă goneau în sus. Pe finalul traseului au început să ne survoleze semeți vulturi negri, ce își făcuseră cuib în porțiunile ascunse, unde se puteau refugia fără să fie văzuți. După această primă mică doză de adrenalină am decis să închiriem și un caiac, pentru a explora în voie împrejurimile. Lacul era pustiu, așa că ne-am trezit deodată în mijlocul apei, înconjurați de maluri împădurite, ca-ntr-o baladă eminesciană.

La final lăsaserăm atracția principală: o plimbare memorabilă cu elicopterul, la un preț derizoriu – 300 de lei/persoană pentru opt minute de senzații tari. Am avut norocul să stau chiar în stânga pilotului, care pe parcursul întregii experiențe ne-a povestit, în engleză și spaniolă, pentru a fi înțeles de toți pasagerii, istoria lacurilor, construite artificial, și a vilelor uriașe din mijlocul lor, deținute de vedete cunoscute în toată lumea. După-amiază ne-am întors „la bază”, unde înainte de cină am colindat buticurile artizanilor în vânătoarea după suveniruri. A doua zi am plecat din nou spre Medellin, într-un drum la fel de lung și solicitant, dar încărcați de această dată de farmecul amintirilor făcute.  

Griul din spatele culorilor

În ultima dimineață petrecută aici am vizitat faimoasa La Candelaria, un fel de centru vechi, în care stăteau, răsfirate, mai multe lucrări ale artistului Botero, ce dădea și numele pieței pietonale în care se aflau. Aici am găsit, de asemenea, un haos cum rar întâlnești, un mix pestriț de localnici amărâți și turiști curioși, vânzători ambulanți de fructe, apă îmbuteliată și carcase de telefon, mirosuri grele de gunoi și urină și, cel mai trist, tineri de nici 20 de ani, întinși pe cartoane, distruși de droguri și sărăcie, care își tratau rănile cu șervețele nesterilizate și păreau să nu aibă nicio urmă de speranță în privire pentru un viitor mai bun. Toate sub ochii străinilor bine îmbrăcați, în miez de zi, în plină stradă. Era Columbia cea mai săracă, pe care n-o vezi în pozele instagramabile din social media, ci pe viu, privind față-n față realitatea.

Ne-am despărțit de Medellin în prag de an nou, pentu a descoperi plajele însorite ale Mării Caraibilor, ce scaldă în valurile sale calde și țărmul columbian.  

Revelionul în costum de baie

Am zburat în zorii zilei spre Cartagena de Indias, un vechi oraș colonial, una dintre principalele atracții și unul dintre cele mai mari porturi ale țării, fapt pentru care și croazierele își croiesc drum pe aici și își lasă turiștii să debarce preț de câteva ore pentru o scurtă vizită. După 20 de minute de turbulențe, în care am privit cu mirare cum un pasager patruped a așteptat cuminte lângă scaunul stăpânului, chiar fără botniță, până la aterizare (și aveam să ne dăm seama că în Columbia există mulți căței cu sau fără stăpân), am aterizat pe coastă.

Cartagena ne-a întâmpinat pustie și toridă, căci la 8 dimineața abia întâlneai câțiva muncitori matinali pe străzile prăfuite. După un mic dejun frugal servit în singura locație deschisă – cafeneaua unui hotel, ne-am îndreptat spre port, de unde aveam să luăm fie o barcă, fie un taxi spre peninsula Baru, mai exact spre Playa Blanca, una dintre cele mai celebre plaje ale țării, pe care urma să ne petrecem Revelionul. Asaltați din toate părțile de falși agenți de turism, cu prețuri mai mult sau mai puțin realiste, am ales în cele din urmă să comandăm un taxi prin aplicația Cabify (vă recomand să o instalați când ajungeți în Columbia) și, pentru 100 de lei, după circa o oră de mers zbuciumat în care ne-am lăsat pe alocuri pradă somnului, am ajuns la destinație. Primul contact cu faimoasa plajă a fost un șoc, căci ne-au întâmpinat un furnicar de oameni și o mare de mese de plastic împinse fără scrupule până în buza apei. Aproape că nu mai aveam ochi să admir întinsul turcoaz, dezamăgită de acest tablou departe de așteptările noastre. După alte câteva peripeții, am luat-o la pas cu rucsacurile în spate prin arșița soarelui, alinându-ne tălpile în valurile sparte de mal. După vreo 20 de minute de mers prin căldură peisajul începea să se schimbe. Aglomerația pierise, lăsând loc plajei albe, mărginită de albastrul paradisiac.

Am găsit, în fine, și cazarea mult așteptată. Cocoțat pe piloni de lemn, bungaloul nostru era cât se poate de simplu – o mică baie și un pat. Însă odată ce deschideai ușa terasei găseai tot ce aveai nevoie. O priveliște sublimă, un șezlong ce te îmbia să te așezi și sunetul valurilor la câțiva metri depărtare. Obosiți, ne-am hotărât să tragem un pui de somn pentru a avea un strop de energie în noaptea dintre ani. După vreo 20 de minute de odihnă m-a trezit însă un țipăt ascuțit. Buimacă, am deschis ochii și am văzut, în cadrul ferestrei, un papagal imens, cu penajul pictat în culori vii, care rupea obraznic cu ciocul mici bucăți din lemnul oblonului lăsat deschis și le arunca pe podea, îngânând apoi cele mai gălăgioase vocalize. Tot el avea să ne rupă, fără regrete și scuze, un tricou și o pereche de papuci, atacându-ne în același timp pe noi, pe vecini și pe pisica gazdei, care se pare că era deja obișnuită cu vizitele sale inopinate și juca un fel de v-ați ascunselea, provocându-l și amăgindu-l în același timp. În cele din urmă Coco – cred că acesta îi era numele, pentru că îl striga cu mândrie – s-a lăsat îmblânzit și m-a lăsat chiar să îl mângâi, acceptând să fim prieteni în ciuda pagubelor aduse.

Treziți de alarma nedorită, am coborât pe plajă, savurând apa caldă și soarele la care râvnisem atât de mult înainte de a pleca în călătorie. Revelionul sărbătorit pe fusul orar de acasă ne-a prins în costume de baie, pe șezlong, și nici că îl puteam petrece mai bine!

Pe înserat am luat plaja la pas pentru a găsi un loc în care să serbăm la rândul nostru „fiesta”, dar s-a dovedit că nu fac columbienii mare caz de acest moment, așa că la 00:00 am admirat puținele artificii aprinse în zare, am ciocnit un cocktail și am dansat pe melodiile lui Maluma mixate de un DJ chiar pe plajă până am obosit. Bineînțeles, nu a lipsit nici baia în mare în primele ore ale lui 2023.

Abia a doua zi avea să înceapă însă adevăratul trai insular. Dar continuăm călătoria prin amintiri în numărul de săptămâna viitoare.