Iulian Anghel, ZF: De ce-mi plac femeile îmbrăcate în rochițe colorate

Eu știu că vin dintr-un neant și, curând, voi pleca într-un alt neant. Și mai știu ca harul de a face deosebire între culori nu este al multora din viețuitoarele de pe pământ. Și mai știu că nici oamenii nu văd pe de-a-ntregul culorile. Știați că cerul albastru de deasupra noastră este, de fapt, portocaliu? Și că „albastrul” cerului este o iluzie optică?

Parada rochiilor colorate ale soțiilor ce-i însoțeau pe președinți a fost singurul moment cald al summit-ului NATO de la Madrid. Unii cred că doamnele ar fi trebuit să fie înveșmântate în negru, ca la înmormântări, – suntem într-un război, cel mai cumplit din Europa din ultimii 70 de ani. Deși nici UE și nici NATO nu se pregătesc să sape morminte.

Privind sandalele și rochița doamnei Carmen Iohannis, mi-am amintit de filmul lui Steven Spielberg, „Lista lui Schindler”, făcut după o carte scrisă de Thomas Keneally. Filmul este alb negru și există un singur moment în care, pe ecran, apare o pata de culoare. O fetiță îmbrăcată într-un palton roșu. La vremea apariției filmului (1993), criticii de film au întors povestea pe toate fețele. Acum, când filmul nu mai interesează pe nimeni, pentru că așa e timpul, el nivelează tot, încă putem spune câte ceva. Povestesc din amintiri, s-ar putea să greșesc puțin. „Paltonul roșu” al copilului este amintirea unui deținut evreu. Omul, chinuit și știind ca poate fi omorât și mâine, spune doar că „era o fetiță cu o haină roșie”.

Tot ce-și amintea acel om chinuit era haina roșie. Culoarea. Nu chipul copilului.

Culorile sunt cele care ne însoțesc. Mie îmi place verdele și galbenul.

Nu sunt eu chemat să judec cu ce sandale a mers Carmen Iohannis la reuniunea de la Madrid. Să judece creatorii de modă.

Eu spun doar așa. Summitul NATO de la Madrid nu a fost un parastas, nu a fost nicio mare bucurie. Parada rochiilor înflorate ale doamnelor a fost însă semnul unei normalități, așa cum o simte lumea liberă. De ce să vină noul Stalin să-mi schimbe viața?

Nu mai sunt un puști așa că-mi amintesc de fotografiile din trecut cu chinezi îmbrăcați toți în salopete gri, mergând, cu capul în jos, spre casele lor după ce-și terminau slujba la uzină.

De Theresa May, fost premier britanic înaintea lui Johnson, eu nu-mi voi aminti, peste vreme, decât de deux pieces-urile ei sobre. Dar pantofii ei colorați erau/sunt o operă de artă.

Poți merge la întâlnirea cu Regele Spaniei într-o rochiță colorată, pentru că îți plac culorile. De ce nu? Sau în sandale. De ce nu?

De ce să te îmbraci în haine de doliu pentru că așa vrea Rusia?

Suntem nu doar aer și pământ, suntem culori. De aceea ne oprim sa vedem cum înfloresc hortensiile și cum înmuguresc trandafirii.