Iulian Anghel, editor politic ZF: Tot continentul a ținut duminică cu Italia. De ce?

“La perfide Anglettere” nu a fost prea iubită pe continent, duminică seara.

Tonul oficial îl dăduse, cu câteva zile în urmă, chiar șefa Comisiei Europene, nemțoaica Ursula Gertrud von der Leyen, prin intermediul unui purtător de cuvânt: Voi ține pumnii Italiei! Neobișnuită declarație pentru un oficial cu o funcție atât de înaltă.

În ziarele englezești pe care le-am citit în aceste zile un singur nume din afara Anglei, cu rezonanță, și-a manifestat susținerea pentru echipa din insulă: actorul Tom Cruise. Dar el este american, iar pe americani îi doare în cot de fotbalul european.

Am urmărit finala campionatului european pe o terasă, alături de sute de bărbați și de femei. Când Luke Shaw a deschis scorul pentru Anglia, în minutul 2, întreaga terasă a amuțit. Părea că totul s-a terminat înainte de a începe, părea că totul este aranjat: meciul se juca pe Wembley Arena, tot acolo unde Anglia eliminase Danemarca, după un foarte discutabil penalti. Când, în a doua repriză, Leonardo Bonucci a egalat, toată lumea a sărit în picioare, de parcă Hagi sau Dumitrescu înscriseseră în poarta Argentinei.

De unde atâta ostilitate? România nu s-a mai calificat la un turneu final de nici istoria nu mai știe când. Românii nu au avut, prin urmare, niciun interes al lor aici. Același lucru s-a petrecut, bănuiesc, și în Danemarca, de vreme ce, îmi spune un amic aflat în Suedia, suedezii au ținut pumnii Italiei. Nu cred că Franța a simțit altfel, în îndelunga confruntare cu Anglia (expresia „Perfidul Albion” datează din vremea Revoluției Franceze, când Anglia a promis să stea deoparte, dar apoi s-a răzgândit și s-a aliat cu alte puteri împotriva Franței). Și nici danezii, dincolo de rezultatul din semifinala de săptămâna trecută, când au pierdut discutabil în fața Angliei, nu au uitat chiar de tot că, pe la 1800, flota Albionului a distrus fără niciun avertisment flota daneză, chiar la Copenhaga, iar navele comerciale au fost hărțuite și sechestrate, deși cele două țări nu erau în război.

Acum, desigur, România este departe de Anglia. Dar în Anglia sunt sute de mii de români, majoritatea lucrând în construcții și la munci mai puțin plătite, nedorite de localnici. Însă cine citește tabloidele britanice și comentariile lor obscene la adresa românilor și-ar putea da seama de ce românii din Anglia au ținut, probabil, duminică seara, cu Italia. Despre scoțieni, care trăiesc în aceeași țară cu englezii, nu mai este nimic de spus.

Nu am niciun fel de date sociologice pentru a explica simpatia continentului pentru Italia și, în mod uimitor pentru dimensiunea ei, a românilor. Dar, foarte probabil, Brexitul a deschis răni din vechime care vin și se adaugă celor noi, de pildă felul necioplit în care vameșii britanici se comportă cu europenii de pe continent care le intră în țară.

Marea Britanie a fost cel mai mare imperiu din întreaga istorie a omenirii. Acel imperiu nu a fost construit cu politica „soft power”. Acum englezii, ieșiți din UE, ar vrea să se întoarcă acolo, la vremurile istorice. Dar acest lucru le reamintește altora că englezii nu sunt chiar „lorzii” care ne sunt descriși în cărțile de povești și că și-au încălcat cuvântul dat în momente esențiale ale istoriei. Francezii, care-l divinizează pe Napoleon I, nu pot uita că englezii i-au promis protecție împăratului, pentru ca mai apoi să-l exileze pe insula Sf. Elena. Aceste răni care păreau tămăduite de unitatea continentului pare că se redeschid. Felul în care continentul a reacționat față de un joc banal până la urmă, poate indica însă direcția relațiilor dintre UK și UE.