Istoria cețoasă a celui mai popular joc de societate din lume: Legătura neașteptată dintre Lizzie Magie, Charles Darrow, Hugh Grant și ideologiile economice ale secolului XIX

Câți dintre noi nu ne-am imaginat, măcar o dată, cum ar fi să câștigăm la loto și să devenim peste noapte milionari? Câți am privit fotografii din Londra și am visat că suntem proprietarii unei case în luxosul cartier Mayfair? Și dacă nu în realitate, măcar pentru o zi, la un joc în jurul mesei… „Emoția de a deține Park Lane în Monopoly este similară cu succesul din viața reală”, spunea cineva și, dacă ați jucat vreodată acest joc, probabil că sunteți de acord.

Monopoly este cel mai cunoscut și jucat boardgame la nivel global, cu numeroase versiuni, pentru adulți sau copii, plasate în SUA, Marea Britanie, dar și alte țări, plus cu o serie de ediții speciale. Dincolo de lupta ce se duce pe planșă, istoria Monopoly este ea însăși o aventură spectaculoasă, în care se combină imaginația, curajul și oportunismul.

Lizzie Magie, Charles Darrow și Hugh Grant sunt trei nume mai mult sau mai puțin cunoscute, dar toate trei cu propriul rol în poveste. În cel mai nou film al său, Heretic, Hugh Grant ține la un moment dat un monolog în care folosește Monopoly ca metaforă pentru religie (completată apoi magistral de comparația cu personajul Jar Jar Binks din Star Wars), spunând în final că toată lumea joacă la un moment dat Monopoly, dar nimeni nu a citit vreodată regulile și nimeni nu a terminat vreodată jocul. Ceea ce poate fi sau nu adevărat, dar cu siguranță numărul celor care au jucat Monopoly și l-au și terminat ca „milionari” este extrem de mic. Ca și în viața reală, de altfel.

Într-o seară de la sfârșitul anului 1932, un om de afaceri din Philadelphia, pe nume Charles Todd, și soția sa, Olive, își petreceau seara alături de prietenii lor, Charles și Esther Darrow, cărora le-au prezentat la un moment dat un joc de societate imobiliară pe care îl învățaseră recent. Pare a fi un început bun de film, dar este de fapt o întâmplare reală. După ce au petrecut multe ore în jurul tablei, aruncând zarurile, cumpărând proprietăți și mutându-și jetoanele, Charles Todd le-a făcut prietenilor lui un set propriu, pe care aceștia să îl joace și cu alții. Jocul nu avea un nume oficial, nu era vândut într-o cutie, ci era transmis de la un prieten la altul. Dar toată lumea îi spunea „jocul Monopoly”. Într-o zi, Charles Darrow – care era șomer în acel moment și avea nevoie disperată de bani pentru a-și întreține familia – i-a cerut lui Charles Todd o copie scrisă a regulilor, dar acesta nu le avea. De fapt, regulile jocului nu păreau să fi fost scrise undeva. Toate aceste întâmplări sunt descrise în cartea „The Monopolists: Obsession, Fury, and the Scandal Behind the World’s Favorite Board Game”, scrisă de Mary Pilon în 2015, în încercarea de a aduce puțină lumină în trecutul destul de cețos al jocului. Căci, în realitate, regulile jocului imobiliar fuseseră inventate cu 30 de ani în urmă de o femeie îndrăzneață pe nume Elizabeth Magie. Scriitoare, avocată și inventatoare, susținătoare a unor politici sociale de stânga la acea vreme, Lizzie Magie a început să conceapă ceea ce avea să devină baza clasicului joc de societate Monopoly la începutul anilor 1900, ca pe o critică la adresa magnaților vremii sale, precum John D. Rockefeller, Cornelius Vanderbilt și Andrew Carnegie. Ea și-a numit jocul The Landlord’s Game.

Scriitoare, avocată și inventatoare, susținătoare a unor politici sociale de stânga la acea vreme, Lizzie Magie a început să conceapă ceea ce avea să devină baza clasicului joc de societate Monopoly la începutul anilor 1900.

În 1941, Serviciul Britanic de Informații a comandat companiei John Waddington să creeze o ediție specială pentru prizonierii de război deținuți de naziști. În interiorul acestor jocuri erau ascunse hărți, busole, bani reali și alte obiecte utile pentru evadare.

Un articol publicat de platforma History arată că, în cererea sa de brevet din 1903, Magie descrie o tablă de joc „cu colțuri, dintre care unul este punctul de plecare, iar o serie de spații intermediare indică diferite denumiri, diferențiate prin colorare sau alt marcaj”.

Cererea precizează în mod clar și scopul jocului, „de a obține cât mai multă bogăție sau bani”. Spre deosebire de Monopoly, versiunea lui Lizzie Magie conținea însă două seturi de reguli: regulile Monopolistului, care se concentrează asupra persoanelor care dobândesc mari averi prin proprietate și chirie, și regulile Prosperității, conform cărora fiecare jucător beneficiază atunci când cineva dobândește averi, având la bază conceptul „taxării unice” propus de Henry George în America secolului XIX. Ideologia economică propusă de acesta susținea că oamenii ar trebui să dețină valoarea pe care o produc ei înșiși, în timp ce veniturile din terenuri sau chirii ar trebui să aparțină în mod egal tuturor membrilor societății.

În 1904, la 37 de ani, Lizzie Magie a devenit una dintre puținele femei americane cu mai multe brevete în era presufragistă și a început să producă și să vândă Landlord’s Game, împreună cu doi prieteni. Iar istoria jocului ar fi putut fi cu totul alta, dacă, într-o seară din iarna anului 1932, Charles Darrow nu ar fi descoperit jocul în casa unor prieteni.

Intuind potențialul încă neexploatat al acestuia, Darrow a creat o versiune proprie, foarte asemănătoare cu originalul, dar din care a eliminat versiunea Prosperității, și a numit-o Monopoly, preferând varianta mult mai dură a scenariului. După o încercare nereușită de a vinde jocul către producătorul Parker Brothers în 1934, a început să producă și să vândă propriile table de joc. Șansa i-a surâs din nou în 1935, când a reușit să vândă drepturile asupra Monopoly către Parker Brothers, companie fondată în 1883, care are în portofoliu și jocuri precum Clue, Risk, Trivial Pursuit, Ouija sau Scrabble. În versiunea originală, Monopoly includea străzi din Atlantic City, New Jersey, scopul final fiind ca un jucător să rămână solvabil din punct de vedere financiar în timp ce își forțează adversarii să intre în faliment prin cumpărarea proprietăților imobiliare.

Monopoly a devenit rapid un blockbuster pentru Parker Brothers, dar compania și-a dat seama curând că are de-a face cu un potențial scandal, atunci când Darrow nu a reușit să explice prea clar cum i-a venit ideea jocului și tot mai mulți clienți au spus că jucaseră deja ceva similar înainte de 1934. Ca să înăbușe în fașă problemele juridice, fondatorul Parker Brothers, George Parker, i-a oferit lui Lizzie Magie 500 de dolari pentru a cumpăra drepturile asupra The Landlord’s Game, cu promisiunea că firma lui va distribui ulterior jocul original. Dar jurnalista Mary Pilon povestește în cartea ei că nu există nicio dovadă că el și-a ținut în final promisiunea față de creatoarea jocului. În 1936, Parker Brothers a început să licențieze Monopoly pentru vânzare în afara Statelor Unite. 

Și, de parcă istoria Monopoly nu era deja complicată, în 1941 Serviciul Britanic de Informații a comandat companiei John Waddington să creeze o ediție specială pentru prizonierii de război deținuți de naziști, potrivit Wikipedia. În interiorul acestor jocuri erau ascunse hărți, busole, bani reali și alte obiecte utile pentru evadare. Acestea au fost distribuite prizonierilor de către false organizații caritabile create de serviciile secrete britanice. Lunga relație dintre Monopoly și familia Parker s-a terminat în 1991, când conglomeratul american Hasbro a cumpărat Parker Bros., iar jocul a ajuns la un nou proprietar, cu planuri îndrăznețe de extindere. În ultimii 30 de ani, pe piață au apărut nenumărate versiuni de Monopoly, precum Here and Now, Empire, Token Madness, The Banking Edition, Ms. Monopoly, devenind o parte integrată a culturii internaționale, licențiat în peste 110 țări și tipărit în peste 40 de limbi. Așa că nu e de mirare că bătrânul joc este adeseori și personaj de film. Dar cum a ajuns Monopoly în aceeași scenă cu Jar Jar Binks și Hugh Grant este o cu totul altă poveste. Una de groază.