Istoria banilor: de la cochiliile de scoici la colții de câini

“Cu buzunarul plin de bani, ești înțelept, frumos și mai cânți și bine”, spune un vechi proverb evreu. Este, poate, una din cele mai sugestive caracterizări a ceea ce înseamnă banul și istoria sa pentru omenire.

Practic, istoria banilor este istoria omenirii, cele două neputând fi separate.

O spune chiar o personalitate a lumii moderne a banilor, Alan Greenspan, fostul președinte al Rezervei Federale a Statelor Unite. “Ieri i-am spus unui amic, cam chetuitor, că trebuie să vorbesc despre istoria banilor. <Înțeleg istoria banilor. Cum am câțiva, repede devin istorie>, a răspuns acesta. Din fericire, nu toată lumea este ca prietenul meu”, spunea, în 2002, Alan Greenspan.

Din fericire, pentru ca prietenul lui Greenspan să poată face istorie, cineva, în zorii omenirii s-a gândit să schimbe greoiul sistem al schimburilor comerciale bazat pe troc. Sarea, condimentele, ceaiul, vitele sau grânele au fost primii bani ai omenirii, bunuri din păcate greu de mânuit și perisabile. Între 3000 și 2000 înainte de Hristos, în Mesopotamia, se pun bazele sistemului bancar de astăzi, templele și palatele dovedindu-se locuri sigure pentru depozitarea bunurilor – produse agricole sau metale prețioase.

Câteva sute de ani mai târziu, Codul lui Hammurapi legifera activitățile bancare, în Babilon. Ceva mai departe, în China, cu circa 1.200 de ani înainte de Hristos, cochiliile de scoici erau folosite pentru schimburile comerciale; în timp scoicile s-au dovedit extrem de rezistente pe piețele monetare, fiind folosite în unele zone din Africa, chiar până la jumătatea secolului XX.

Chiar din zorii tranzacțiilor, banii au avut și adversari: o legendă greacă vorbește de legislatorul Solon, care ar fi bătut monede cât roata carului, pentru a-i dezvăța pe cetățeni de acumulările monetare.

Monedele din piatră se regăsesc și în insula Yap din Arhipelagul Carolinelor din Pacific: acestea erau găurite la mijloc și puteau fi transportate, înșirate pe o prăjină, de doi oameni. Cercetătorii nu precizează cum erau transportate monedele de valoare maximă, care aveau 3,5 metri în diametru și cântăreau până la cinci tone. Un amănunt: insula nu are cariere de piatră, materia primă pentru bani fiind transportată cu plutele, de la mare distanță. Banii erau ținuți în fața casei, ca semn al averii. Un purcel costa o monedă de jumătate de metru, iar o nevastă una de 1,3 metri.

Alte forme de bani neobișnuite mai sunt colții de câine, folosiți în insula Salomon din Pacific, brățările folosite pe Coasta de Fildeș, clopoțeii de bronz din Zimbawe sau cuțitele în China.