IONA și paradigma omului modern: A fi un pește mic într-un bazin mare sau un pește mare, într-un bazin mic

Sper că v-ați obișnuit deja cu abordările mele mai trăznite în ceea ce privește cronicile de teatru, pentru că și acest material tot în direcția aia va merge. Vă propun spre lectură un material despre spectacolul „IONA“, text al lui Marin Sorescu, scris cu genialitate oltenească și parte din micul lui Tratat filosofic – Trilogia „Setea Muntelui de Sare“, din care mai fac parte „Paracliserul“ și „Matca“, văzut sau citit într-o cheie de angajat versus antreprenor. Și vorbesc din experiența omului care a înotat în apele din ambele „bazine”.

„E o doză mare de neliniște în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse și nerezolvate. (…) Țin mult la tripticul Iona, Paracliserul, Matca, pentru că acolo m-am căutat cu mai multă îndărătnicie. Citite fără dialog, aceste piese pot deveni o carte de filosofie, pe care chiar intenționam să o scriu, în acel timp, ca tratat – și m-a luat teatrul pe dinainte. Teatrul și poezia”, mărturisește însuși autorul despre dramaturgia sa; iar eu, o absolventă de Filosofie care a lăsat în ultimii 20 de ani să se pună praful peste diploma de licență, ancorată fiind în demersurile profesionale și carieristice, mă bucur că există textele lui, și că sunt atât de generoase, pentru că de fiecare dată când le citesc sau le văd puse pe scenele teatrelor, le dau noi și noi interpretări.

De exemplu, am văzut anul trecut, prin iunie, IONA, la Teatrul Dramaturgilor Români (Str. Griviței, nr. 64-66) și prin decembrie, producția după același text a Teatrului Nottara, în regia lui Tompa Gabor. În ianuarie am văzut PARACLISERUL la Teatrul Odeon, în regia Cristinei Giurgea și apoi, am văzut o dezlănțuire monumentală a lui Claudiu Bleonț (uriașă cât o catedrală, sic), în regia lui Marcel Țop, la același Teatru al Dramaturgilor Români. Altfel spus, într-un an de zile, am făcut o cură de filosofie soresciană cu patru producții teatrale de excepție, cu interpretări iscusite, regii memorabile, muzică de suflet, reușind astfel să-mi upgradez universul hermeneutic cu noi înțelesuri. Și pentru că nu pot abuza de paginile revistei, o voi lua treptat, alegând pentru acest număr să vorbesc despre Iona de la Teatrul Dramaturgilor Români. Și nu pentru că e primul în ordine cronologică vizionat în ultimul an, ci pentru că am descoperit un Iona foarte interesant, într-o etapă de asemenea interesantă a vieții mele. Protagonistul principal este interpretat de foarte talentatul Lari Giorgescu, actor al Teatrului Național București, angrenat în paralel și în alte producții independente de cele ale angajatorului său. Îl admir mult pe Lari, care, fără a minimiza talentul colegilor săi de breaslă, mi se pare un actor complex, complet și extraordinar de norocos, căci a fost ales de univers și înzestrat cu o sumedenie de talente, un corp perfect, de care are foarte mare grijă, fără a arăta pentru acesta vreo obsesie patologic-narcisică. În aproape toate spectacolele în care l-am văzut și necesitau limbaj coregrafic pentru exprimarea anumitor emoții sau idei, Lari îmbină excelent calitățile sale actoricești cu cele coregrafice. Dar peste toate acestea, pe mine m-a cucerit prin bunul-simț și modestia cu care vorbește despre el și proiectele sale. Ca orice spectator îndrăgostit de teatru, îi admir foarte mult pe actori pentru darul acesta unic al lor, exersat și muncit, de a memora și reproduce milioane de replici, în milioane de tonuri. Și cad deseori în capcana de a-i considera supraoameni, punând uneori semn de egalitate între personajul interpretat și persoana lor. Ceea ce e greșit, evident. Nu o să uit niciodată seara de 7 martie 2021, ultima zi înainte de a se închide teatrele în valul 5 de pandemie, când, stând la o țigare și un pahar de vorbă cu o prietenă în fața Teatrului Țăndărică unde îl văzusem pe actorul Lari Giorgescu în spectacolul Eine Kleine Nachtmusik (o producție sofisticată de la unteatru, de Gigi Căciuleanu), apare Lari, cu o plăntuță în brațe și cu o privire care aștepta un feedback de la spectatori. Am îngăimat ceva ce nu-mi mai amintesc, însă tonul și felul în care a răspuns acest om, m-au cucerit definitiv. Ne-a mulțumit și ne-a invitat să-l vedem în Jungla TeVe (producție TDR tot de Gigi Căciuleanu) ce urma să aibă loc… nimeni nu știa exact când, în condițiile restrictive de atunci. Am pretenția că am un nas fin în a simți oamenii, iar la el nu am mirosit ifose și închipuiri vedetistice. Omul este de un bun –simț exemplar și asta poate reieși inclusiv din dialogul purtat despre spectacolul IONA.

Cum a rezultat proiectul Iona în producția de la Teatrul Dramaturgilor Români? A fost ideea lui Victor Frunză, cel care semnează coordonarea scenică sau a ieșit combinația asta la o discuție, la o cafea?

Spectacolul Iona de Marin Sorescu este unul dintre cele mai de suflet spectacole ale mele. Mă urmărea ideea de a lucra acest text încă din primul an de facultate. Într-un interval de doi ani (2017 – 2019), cum aveam un pic de timp liber după alte repetiții, rămâneam să repet textul. I-am rugat pe Lucian Maxim, pe Adrian Nour și pe Vladimir Turturică să mă asculte lecturându-l. Lucian a compus muzica special pentru anumite momente din acest spectacol, iar contribuția lui Adrian a contat enorm. Vladimir a gândit o structură scenografică conceptuală, iar Corina Boboc a făcut costumele. Dar toate acestea ar fi fost în van dacă nu am fi fost coordonați de domnul Victor Ioan Frunză. Dumnealui a acceptat să se implice și să lucreze cu noi într-un moment în care nici nu știam dacă gândurile pe care le aveam se pot numi construcție teatrală. Până la întâlnirea cu dumnealui, aveam mai degrabă o perspectivă amatoricească asupra a ceea ce ar trebui să devină acest text, înainte ca el să iasă la public. Cu răbdare, a repetat la început mai mult cu mine, până am ajuns să înțeleg în profunzime nuanțele și gândul din spatele a ceea ce îl mână pe Iona și mai apoi, am căpătat unitate de grup sub aceeași îndrumare. Domnul Frunză a reușit prin experiența dumnealui extraordinară de om de teatru să îmi imprime o gândire specifică, datorită căreia am fost capabil să îmi asum rolul, să devin una cu ceea ce fac și cu ceea ce gândesc. Îi suntem extrem de recunoscători! Toate acestea s-au putut realiza datorită directorului Teatrului Dramaturgilor Români de atunci, Marius Bodochi.

Spectacolul se joacă pe 22 mai, 11 iunie, ora 19:00. Prețul unui bilet: 40 de lei

Costumele sunt semnate de minunata ta soție. Pare a fi un proiect foarte drag, făcut cu prietenii, ca în familie. Ce alte colaborări mai aveți împreună?

Corina Boboc îmi este parteneră de viață și un reper de încredere pentru toate proiectele în care mă implic, consultându-ne permanent. De altfel, așa funcționăm amândoi și ne face bine comunicarea aceasta. Am încredere în simțul ei artistic și profit cît pot de mult de ajutorul ei. A crescut într-o lume a teatrului, sora ei fiind actriță la Teatrul Național din Iași. Totodată, pe lângă Facultatea de Design Vestimentar din cadrul UNARTE, ea a absolvit și masterul în scenografie la UNATC. Iar timp de doi ani de zile i-a fost asistentă doamnei Doina Levintza. Are o mică fabrică de textile pe care, în ultimii ani, a reușit să o facă să funcționeze tot mai bine, așa că pasiunea și experiența ei mi-au fost și îmi sunt de mare ajutor la fiecare proiect.

Vorbește-mi puțin despre pregatirea ta în tainele dansului (unde, când, cu cine, de ce). Știu că ești un preferat al lui Gigi Căciuleanu. Ce îmi poți spune despre colaborările cu el, prietenia cu el?

Dacă mi-am dorit să ajung să fiu student al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București și am făcut eforturi în acest sens, latura de limbaj corporal a profesiei m-a ales fără ca eu să fac prea mari eforturi. Am o natură sportivă bine dezvoltată încă din perioada școlii generale și probabil de aceea, în perioada facultății de teatru, studente de la secția de coregrafie mi-au cerut ajutorul pentru examenele lor și am intrat în contact cu această artă. UNATC-ul este un mediu excelent pentru interacțiunea dintre studenții diferitelor secții. Mai apoi, în anul doi de facultate, am dat o audiție tot pentru a ajuta o colegă de la coregrafie, și surprinzător pentru mine, am fost selectat de Gigi Căciuleanu în compania pe care tocmai o înființa, în 2007. Pentru ca mai apoi, să am ocazia să lucrez un spectacol cu doamna Miriam Răducanu (Poezia visului, pe versuri de Emil Botta). Dar de-a lungul anilor, în cadrul mai multor spectacole de teatru, am mai lucrat și cu alți coregrafi ca Răzvan Mazilu sau Florin Fieroiu. Poate părea neobișnuit ce urmează să spun, dar nu am separat niciodată limbajul corporal – dansul – de actorie. Am înțeles că pentru a face cele două arte este nevoie de calități diferite, având tehnici diferite, sisteme de gândire diferite, dar și multe puncte comune. Eu mă situez în această zonă a „nuanțelor de gri” dintre cele două domenii. Dacă Gigi Căciuleanu îi numește pe cei care lucrează cu el „dans-actori” eu mă simt actor și atât. Coregrafii cu care am lucrat până acum nu m-au folosit ca dansator, ci ca pe un actor cu anumite calități de mișcare și au dezvoltat situațiile scenice cu motivații și sensuri specifice artei actorului și atunci când nu s-a întâmplat așa eu mi le-am tradus singur pentru a putea funcționa. Am realizat cum se pot contopi cele două arte și îmi este tot mai clar că un actor bine antrenat, care are capacitatea de a se raporta just la contextul și la situația în care se află, poate să beneficieze de pe urma acestor aptitudini. Sunt conștient că există o judecată a unor artiști din breaslă care preferă să nu facă efortul de a înțelege că un actor poate să îmbine cele două direcții fără să fie viciat de o influență prea mare din partea uneia; este mai comod pentru ei să gândească așa. 

Gigi Căciuleanu este artistul care mi-a dat cel mai mult încredere în mine, și cu fiecare proiect pe care l-am lucrat cu el mi-a crescut respectul de sine în lumea artelor spectacolului. El este un coregraf atipic, fiind interpret și mai mult decît dansator (papușar, poet, grafician și matematician) așa că m-am contaminat de arta lui. Același efect l-a avut, pentru mine, și întâlnirea cu doamna Miriam Răducanu, care i se datorează tot lui Gigi, îndemându-mă să o cunosc și să încerc să lucrez cu dânsa. Amândoi sunt două lumi diferite, care au la bază dragostea și devotamentul absolut pentru ceea ce fac. Sunt influențat și de sistemul lor de valori asupra acestei profesii. E și normal să fie așa. Am lucrat mult, ne-am dat mult timp unii altora și în felul acesta, am pornit pe drumul de a mă descoperi pe mine în teatru. Este un parcurs sănătos și firesc, așa se întâmplă de când lumea în dezvoltarea artistică. Mai întâi ajungi să fii pasionat de personalități, înveți, începi să gândești și cu minte ta, îți formezi păreri proprii, în funcție de experiențele trăite, și poate ajungi și tu să contaminezi la rându-ți.

Dar, în același timp, am avut și șansa să lucrez cu mai mulți artiști care m-au influențat și mi-au dat încredere în mine: Horațiu Mălăele, Yuri Kordonski, Alexandru Darie, Victor Ioan Frunză, Ion Caramitru, Cătălina Buzoianu. Iar în momentul de față, îmi exersez gândirea critică la școala doctorală din cadrul UNATC, unde sunt student în anul I, sub coordonarea rectorului universității, Liviu Lucaci, care mi-a fost și profesor de actorie în perioada facultății.

Ce temă are lucrarea ta de doctorat?

Deocamdată titlul este: Dimensiunea limbajului corporal în arta actorului. Dar este posibil să se schimbe.

Aș vrea să-mi frazezi tu, în câteva idei, viziunea ta despre Iona lui Sorescu și/sau filosofia soresciana din Trilogia
Setea Muntelui de Sare

În viziunea mea, Iona lui Marin Sorescu este o direcție de căutare în viață. Este experiența suprarealistă și/sau metaforică a unui pescar, cinic și nefericit de locul în care se găsește. Drumul acestuia începe în momentul în care lumea i se îngrădește și mai mult, fiind înghițit de un pește, care e înghițit la rându-i de un altul și tot așa. Prin spintecarea burților de pește, pornește metaforic în călătoria spre a găsi un sens, pe care îl caută în afara sa, ajungând să realizeze că de fapt, în viață, adevărata căutare pentru a-ți găsi liniștea, trebuie să fie o căutare interioară. Așa că, în mod metaforic, își spintecă propria-i burtă, care simbolizează adevăratul drum spre autocunoaștere, spre fericirea pe care nu o poți găsi decât în tine. Este și va fi un text de permanentă actualitate, un poem închinat vieții noastre de rătăcire care se resimte tot mai acut în societatea contemporană. După părerea mea, este o eroare să consideri acest text drept a fi datat doar pentru că a fost scris într-o perioadă când îngrădirea sistemului care era atunci la conducere, te făcea să găsești o dimensiune în plus pentru acesta.  Ea există și astăzi, doar că în alte forme.

Ai vazut producția IONA de la Nottara?

Am văzut producția de la Nottara și mi-a produs o mare bucurie să văd o perspectivă la care eu nu m-aș fi gândit și care m-a fascinat. Cred că aceasta este minunea naturii artistice, că putem descoperi valențe foarte diferite ale aceleiași lucrări, interpretate de artiști diferiți. Sunt prieten și am lucrat împreună cu Gabi Răuță, îl admir și mi-a facut plăcere să-l urmăresc în montarea domnului Tompa Gabor, unul dintre cei mai importanți regizori din România. Sper, la un moment dat, să am și eu ocazia să lucrez cu dumnealui. Mi-ar face o deosebită plăcere.

Referitor la întrebarea din titlu, citiți sau recitiți textul. Vedeți spectacolul! Deschideți interpretarea cu cheia sus-numită. Vă garantez că veți găsi și răspunsul căutat.

Dincolo de toate metaforele despre cunoașterea lumii și cunoașterea de sine, regăsire și eliberare (sau împăcare cu sine), capodopera soresciană surprinde și această paradigmă ultracontemporană, din viața 9 to 5 a fiecăruia dintre noi. Una care m-a urmărit și pe mine de la primul contract de muncă semnat încă de pe vremea studenției, acum mai bine de două decenii, pînă mai ieri, printre rămășițele celui de-al patrulea business construit. „Cum e mai bine? Să fii un pește mic într-un bazin mare? Sau un pește mare într-un bazin mic?” Eu m-am scăldat în ambele ape și am găsit răspunsul.

Cât a durat pregătirea pentru spectacol? Coregrafia îți aparține? Muzica live a lui Lucian Maxim a fost ideea regizorului?

Din momentul în care am fost coordonați de domnul Victor Ioan Frunză am lucrat o lună și jumătate până la premieră. În ceea ce privește coregrafia, nu am gândit-o niciodată ca pe un dans, m-am lăsat inspirat de felul în care am înțeles eu ce se întâmplă în conștiința lui Iona și mi-am propus să exprim toate acestea fără vorbe, ajutat fiind de muzica live a celor două personaje care sunt cu mine pe scenă. Ideea de muzica live este rezultatul căutărilor mele, prezența celor doi muzicieni, care sunt în același timp și cei doi pescari din textul lui Marin Sorescu, a devenit esența conceptului acestui spectacol. Dimensiunile scenografice ale spațiului înglobându-i ca fiind necesari, iar asta i se datorează lui Vladimir Turturică. Ei sunt, atît prin dialogul lui Iona cu ei cât și prin muzica pe care o creează, parte din frământarea sufletească a protagonistului. De aceea muzica celor doi nu are cuvinte, sporind prin aceasta misterul și neintrând în concurență sau într-un efect de tautologie cu experiența pe care o trăiește Iona.