Ion Cristoiu: „Uitarea, această amnistie a popoarelor cu memoria beteagă...”

Despre Dictatul de la Viena, dar și despre cel de la Moscova, s-au scris multe articole în presa interbelică. După abdicarea lui Carol al II-lea ( 6 septembrie 1940, ora 6 și 10), ridicarea Cenzurii în privința fostului Regim a înlesnit o serie de comentarii excepționale, valabile în esența lor și azi. Unul dintre cele mai puternice nu atît prin stil, cît mai ales prin ideile generale, a fost publicat de Pamfil Șeicaru în Curentul din 11 septembrie sub titlul Răspunderile. Textul debutează cu imaginea cea mai impresionantă de la ora respectivă: Harta României ciuntite prin cele două dictate din vara lui 1940, cel de la Moscova și cel de la Viena:

„Își putea oare închipui cineva ca acest Neam să asiste la dezastrul țării fără să ridice vijeliosul glas al judecății?… Privești harta țării și rămîi cu privirile pe conturile ei sfîșiate, ca și cînd mîinile păcatului au lăsat urme…

Stăruie în ochi aceste bucăți rupte din trupul țării, sunt mereu prezente în fața ochilor noștri, ca cea mai tragică mustrare, și ne forțează la recapitularea evenimentelor, ne constrîng să căutăm înlănțuirea cauzală, să identificăm vinovății, absențe, scăderi, incapacități, adică tot ce a contribuit la sfârtecarea hotarelor.”

Drept justificare a dezastrului, mulți politicieni și publiciști au invocat fatalitatea istorică, puterea legității, Istoria care e deasupra oamenilor. O teză pe care Pamfil Șeicaru o respinge categoric:

„S-a încercat să ni se servească teoria fatalității istorice, adică o redare pretențioasă a tînguirii cronicarului: «Nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub vremuri…» Era un mijloc sigur de a anula filosofic ideia de răspundere, de a adormi țara, de a o face să uite că a fost mutilată.

Omul de stat nu ar avea atunci nici un rol în urzeala istoriei: ceea ce se întîmplă nu-i consecința unui act de voință politică, ci simpla expresie a unor înlănțuiri independente de acțiunea unui om de Stat.

Dacă România a fost redusă cu o treime, dacă harta țării a fost ciuntită, dacă am fost stîlciți sub potrivnicia împrejurărilor, – era fatal să se întîmple: fiindcă orice am fi făcut, tot aici ajungeam! Ar fi de prisos să gîndești: este de prisos să încerci a descifra sensul de direcție al evenimentelor, – fiindcă (de vom vrea sau de nu vom vrea) ceia ce ne este sortit să suferim nu putem înlătura!… De aceia, fie că Statele au oameni capabili, fie că au în posturile de comandă netrebnici și nevolnici, tot una este; deci, orice s-ar întîmpla țării, nu poate fi chemat nimeni la răspundere, fiindcă în fața forțelor «fatale» ale istoriei încordarea omului politic rămîne zadarnică!!…”

Și totuși – notează Pamfil Șeicaru – în prezent asistăm la prăbușirea unor țări și înălțarea altora. Ar fi putut nota la fel de bine că întreaga Istorie e plină de căderi și ridicări. Iar în aceste procese un cuvînt greu de spus l-au avut oamenii de stat. Asta înseamnă că există o răspundere a omului de stat pentru destinul țării pe care o conduce:

„Este limpede; elementele de conducere hotărăsc de soarta țărilor

Deci răspunderea există.

Și nu sub formă retorică – ci efectivă!…

De la un capăt la altul al țării, există un singur cuvînt de raliere, o singură formă de a reda sufletului românesc încrederea devastată: RĂSPUNDERILE!….

Nu o răspundere de formă, rezumată doar la cîteva discursuri de o vibrantă elocință acuzatoare; nu acele dueluri oratorice, pe urma cărora ideia de răspundere se valoriza, ci o răspundere efectivă.”

Din nefericire, omul de stat, dar și omul politic refuză răspunderea pentru felul în care au cîrmuit țara, invocînd judecata Istoriei:

„A ostenit răbdarea țării, tot așteptînd ca răspunderile să definească vinovăția unor persoane și să li se aplice pedeapsa cuvenită.

Omul simplu știa că nebăgarea de seamă a unui conducător de automobil, atunci cînd cauzează o pagubă, este pedepsită; și la fel pentru un biet acar, pentru un cantonier. Dar, oricît de mare ar fi paguba pe care o provoacă țării un conducător politic, el nu răspunde niciodată! Ba politicienii au descoperit o instanță în fața căreia sunt dispuși să dea socotelile : nu vor să răspundă decît «în fața istoriei»…

Ce înseamnă această instanță?… Vor fi judecați de istorie. Posteritatea le va face dreptate!

Iată o instanță foarte comodă, pentru acești hămesiți ai actualității, pentru acești răsfățați ai prezentului.

Dar zguduirea dezastrului țării a fost atît de puternică, încît cuvîntul răspundere a luat un ton imperativ:

Nația cere legiuitele socoteli !…”

Jurnalul politic al Marthei Bibescu. 1939-1941, apărut la Editura politică în 1979 ne dezvăluie un Pamfil Șeicaru furibund în zilele de 4-6 septembrie împotriva lui Carol al II-lea:

„Posada – Mogoșoia, 5 septembrie 1940

Generalul Antonescu este chemat la rege. Apolzan îmi spune:

– Vasăzică, abdică !

Sosirea la București. Pamfil (Șeicaru) îmi telefonează, foarte agitat:

Feciorul unei slujnice ar ști cum să plece, dacă e dat afară. El nu știe. Se cramponează. E fără rușine!

Urlă la telefon, de parcă ar fi la o întrunire publică. Seara, vine să mă vadă la Mogoșoaia.

Exultă. Fierbe. Vrea cu orice preț o soluție radicală:

– Să alunge cîinele, cățeaua și cățelu. S-au curățat! Să se care cu toții!

Spune că nu mai vrea să știe de sămînța Reginei Maria, s-a săturat de ea. În fața acestei furii spectaculoase, mă întreb dacă se înfierbîntă cu tot dinadinsul, sau dacă suferă din pricina asasinatelor din Transilvania și a teritoriilor pe care le-am pierdut.

În schimb ardelenii care lucrează la mine sînt cu adevărat nefericiți.

Mogoșoaia – București, 6 septembrie 1940.

La 12 jumătate noaptea, Pamfil îmi telefonează din nou:

– Antonescu e la el! Lasă, că-l dă afară (pe rege)! Antonescu nu-l mai lasă!

Ce nebunie! 1930-1940, zece ani de domnie si nimeni care să-l apere!”

Așa o fi fost în particular. În spațiul public, unde se manifestă de regulă ziaristul, Pamfil Șeicaru e infinit mai prudent. De aceea, în Răspunderile, ca și în alte comentarii apărute la vremea respectivă – Ordine și manifestații publice, Universul, 6 septembrie 1940, Proclamația Generalului Ion Antonescu, Universul, 7 septembrie 1940, Pamfil Șeicaru evită un atac direct la Fostul Rege.

Cu toate acestea ținta comentariului său despre răspunderi e Carol al II-lea și Camarila:

„În doi ani și jumătate s-au succedat o serie de acte menite să înspăimînte; cînd încerci să le recapitulezi, îți pare un vis îngrozitor, un delir al abuzului de putere.

Autoritatea devenită dementă, prin absența omeniei, prin lipsa oricărui ideal. Putea oare să rămînă fără nici o răspundere acea sinistră vînătoare de oameni, cînd autoritatea se transformase în bande de asasini?… Fără nici o judecată, fără pudoarea unei cît de vagi formalități, – oamenii erau asasinați, expuși la răspîntie, ca să rămînă obrazul celui mai blînd popor terfelit de hingherii unei autorități turbate de siguranța lipsei de răspundere. Dar cînd o mișcare a militat o politică pe care evenimentele au ratificat-o atît de crunt?…

Represiunea să nu aibă oare nici o răspundere?”

Tema Răspunderilor s-a auzit și imediat după primul Război Mondial. Alexandru Averescu a publicat în Îndreptarea seria de articole reunite ulterior în volum sub titlul Răspunderile. Volumul acuza gravele erori politice și militare din timpul Războiului, pentru care erau responsabili politicienii din epocă. Despre nevoia de a trage la răspundere pe cei vinovați de dezastrul țării scrie și Pamfil Șeicaru, care arată de ce e nevoie de răspunderi:

„Cînd în fața amenințărilor am inventariat lipsa de tankuri, lipsa unei aviații, – să nu fie nici o răspundere ?…

Cînd în evacuarea Basarabiei s- a verificat cea mai năucitoare neprevedere politică, – ale cărei urmări s-au tradus în atîtea neorînduieli, fie militare, fie administrative, – cînd la tot pasul s-au inventariat urmările incapacității, lipsa de înțelegere a intereselor naționale, – cînd ușurințe vinovate au pregătit cu frenezie dezastrul țării, răspunderile au devenit imperativul instinctului de conservare al Nației! Nu numai spre a sancționa pilduitor pe cei vinovați, nu numai spre a intimida în viitor neputințele ambițioase, – pe proștii ahtiați de putere, pe hămesiții abuzurilor, – ci și spre a elimina politic pe toți cei ce-au pregătit dezastrul Țării. Fiindcă, – nesancționați, – vor continua să revină în posturile de comandă!…”

Da, oamenii de stat răspund de ceea ce s-a întîmplat cu țara. Problema, marea problemă începe în clipa în care se trece la tragerea la răspundere. Cum are loc tragerea la răspundere? În cadrul unui Proces? Prin presă doar? Prin acuzații aduse în public celor răspunzători de dezastrul țării?

Într-un alt articol Proclamația generalului Antonescu, Universul, din 7 septembrie 1940, Pamfil Șeicaru, scriind despre abuzurile Dictaturii Regale, ține să avertizeze:

„Uitarea, această amnistie a popoarelor cu memorie beteagă, ar înlesni perpetuări de metode, de persoane, de concepții.”

Deși nu numește vreun popor cu memorie beteagă, e limpede că e vorba de poporul român.