Ion Cristoiu: Politicieni care învață din istorie doar cum să fure cît mai bine

S-au scris deja istorii ale culturii române, ale obiceiurilor tradiționale, ale mărețelor victorii militare și, mai puțin, ale umilitoarelor înfrîngeri. Nu s-a scris însă o istorie a corupției la români. De mirare o asemenea absență, dacă ne gîndim că, în anii postdecembriști, corupția e o realitate evidentă. De evidența pluralismului politic și a libertății de gîndire.

Orice incursiune în istoria României corupte, a fascinantei și eternei Românii, e un prilej de lecție severă pentru politicienii de azi. Politicieni care învață din istorie doar cum să fure cît mai bine. Și cît mai glorios cu putință.

Despre corupția din ultimele decenii de destin românesc s-a discutat și se discută atît de mult încît observatorul străin, mai puțin familiar cu drojdia noastră balcanică, ar putea crede că e un element definitoriu al democrației, alături de păcălelile electorale sistematice, de clătinarea sistemului de valori morale, de cultivarea prostului gust la scara întregii țări, de adîncirea complexului de inferioritate față de Occidentul etern idealizat. Noile realități democratice s-au bucurat și de ampla incursiune în trecutul național, pentru a le găsi rădăcinile și, mai ales, modelele. Ar fi fost de așteptat ca și corupția să fie dezbătută din perspectiva tradițiilor românești pentru a-i dibui asemănările și diferențierile, prin raportare la epoci asemănătoare, poreclite eufemistic, de tranziție.

De ce n-au fost aduse în dezbatere publică marile afaceri de corupție care au marcat istoria patriei?

S-a manifestat mai întîi ceea ce am putea numi complexul anticomunist. Afacerile scandaloase din trecut au fost prezentate pe larg de propaganda anterioară la capitolul „putreziciuni ale regimurilor burgheze“: Afacerea Strousberg, Afacerea Tramvaielor, Afacerea Fokker, Afacerea Skoda. E drept, multe au fost ocolite cu prudență. Se găseau implicate în ele personaje legendare ale trecutului românesc: Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogăl­ni­ceanu. Ar fi fost riscant în anii socialismului real să se dez­văluie amestecul unor asemenea nume în afaceri de corupție. Procedurile standard ale rescrierii Istoriei în in­teresul prezentului cereau portrete schematizate la ma­ximum, în alb sau negru, simplist educative, ex­cluzînd nuanțele. Cum să dezvălui, într-un asemenea con­text, că marele cărturar patriot Mihail Kogălni­cea­nu era capabil de orice negustorie compromițătoare, numai bani să aducă?! Dilema se manifestă devastator și în alte domenii. În cultură, de exemplu. Pentru în­tre­gul popor, transformat într-o școală elementară de că­tun, prin obligația de a sta în bancă și a învăța pe de rost lecțiile de patriotism scrise pe tablă, ar fi fost un șoc să afle, la un moment dat, că nemuritorul Mihai Sa­doveanu ajunsese cu negustoria morală pînă acolo încît să se lase mituit, în 1937, ca director al ziarelor Adevărul și Dimineața, cu șapte vagoane de lemne. Cu sau fără astfel de nuanțe, un lucru e sigur: în anii socialismului real, afacerile de corupție din trecutul românesc au fost crîncen exploatate în interes propagandistic. După de­cem­brie 1989, complexul anticomunist a făcut ca tot ceea ce se dezvăluise anterior să treacă drept născociri propagandistice. Scandalurile de corupție de­nun­țate de comunism n-au fost luate în discuție pe motiv că s-ar proceda astfel la o reluare a minciunilor pro­mo­vate la rang de declarații oficiale.

Un alt motiv pentru care trecutul de corupție violentă n-a intrat în prim-planul discuțiilor l-a reprezentat revendicarea unor partide politice de la tradițiile unor formațiuni interbelice. Afacerile scandaloase erau le­gate de numele unor partide precum PNL, PNȚ. Cum să dezvălui Afacerea Skoda, operă a țărăniștilor ajunși la guvernare în 1928, fără a te gîndi că riști acuzația de slujbaș al puterii de stînga în campania de compromitere a PNȚCD-ului lui Corneliu Coposu?! Demitizarea istoriei naționale a fost asumată, fără să le-o fi cerut cineva, tocmai de cercetătorii înregimentați în oastea partidelor de Dreapta. Harnici la dezvăluirea unor adevăruri crude despre figurile legendarizate de naționalismul comunist, ei s-au dat ascunși cînd a venit vorba de a scrie despre afacerile PNȚ sau PNL, formațiuni interbelice revendicate de către partidele „istorice“ postdecembriste. Cum să fie posibilă, în acest context, dezbaterea despre rolul Brătienilor nu numai în făurirea României moderne, dar și în jefuirea avuției naționale?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro