De ce investitorii își închid businessurile și pleacă: Dacă tot sistemul politic care conduce România de sus până jos și-ar mai reduce puterea birocratică și fanariotă, companiile private, businessul și economia ar face mai multe investiții, ar fi mai competitive și ar putea să plătească salarii mai mari. Dar guvernul crește taxele și impozitele

Avem două articole din ZF extrem de interesante, care descriu un fenomen legat de creșterea salariilor din România din ultimul deceniu și impactul acestui lucru asupra companiilor, în business, în economie, dar și în societate în ansamblu:

1. Efectele creșterilor salariale și ale maturizării economiei: Nu doar că România nu mai e văzută ca o destinație ieftină de producție, acum și antreprenorii români caută să se mute în țări cu costuri mai mici

– România nu doar că nu mai este o destinație ieftină de producție prin creșterea salariilor, dar capitalul românesc poate a căpătat suficientă putere financiară și de knowledge, astfel încât să se mute cu producția din România în țări cu prețuri mai mici: nordul Africii ar putea fi o opțiune interesantă pentru cei care au produs lohn în România. Dacă acum două decenii veneau în România multinaționalele să investească aici pentru piață și salariile mici versus knowledge, acum antreprenorii români pot să se ducă și ei peste graniță cu producția, în alte țări, unde costurile sunt mai mici și oportunitățile de investiții mai bune.

Din cauza creșterii costurilor din România, IPEC Alba Iulia, unul dintre cei mai mari producători de farfurii din lume, se uită să investească într-o țară din afara Uniunii europene, unde costurile de producție sunt mai mici, ceea ce ar permite firmei să rămână competitivă. Am primit invitația să pornim o fabrică în Egipt, o zonă unde prețul la energie și prețul apei sunt mult mai mici decât ceea ce trebuie să plătim în România, ca să nu mai vorbim de costul cu forța de muncă, spune Cristian Covaciu, acționar al IPEC Alba Iulia.

Andrei Pădurean, acționar al Uniconf din industria textilă, spune că în nordul Africii costurile sunt incomparabil mai mici decât în România și termenul de livrare mult mai scurt comparativ cu Asia.

2. Cum stă România la inegalitatea veniturilor: locul 18 în UE, cea mai bună poziție din ultimii 10 ani. Slovacia are cea mai redusă inegalitate socială, în timp ce Bulgaria are cea mai mare inegalitate,

– A doua știre este legată de clasamentul european al inegalității veniturilor, unde România se află la cea mai bună poziție din ultimii zece ani, cu coeficientul Gini de 28, față de 37 în 2015. Scăderea acestui indicator arată reducerea inegalității veniturilor din țară. Cu cât indicatorul este mai mare, cu atât inegalitatea este mai mare – Bulgaria având cel mai mare Gini la nivelul anului 2024, de 38% -, iar la polul opus, cu cât coeficientul Gini este mai mic, cu atât inegalitățile de la nivelul veniturilor sunt mai reduse – Slovacia având cea mai bună poziție în UE, cu un coeficient Gini de 21.

Cu un coeficient Gini de 28 la nivelul anului 2024, România este la un nivel mai bun față de media Uniunii Europene, unde coeficientul Gini a fost de 29,4. Spre exemplu, Italia are un coeficient Gini de 32, Grecia de 31, Franța de 30, iar Germania de 29.

Reducerea coeficientului Gini datorită creșterii salariilor, respectiv a veniturilor, este un lucru bun pentru România. Iar creșterea salariilor și a veniturilor a fost împinsă în sus în ultimul deceniu și de creșterea salariului minim pe economie într-un ritm accelerat, ceea ce a redus diferența față de salariul mediu pe economie.

Aceste creșteri salariale, care au fost susținute de creșterea economică (nu numai din pixul administrativ al guvernului, cum ar spune o parte dintre economiști și politicieni) și de stabilitatea cursului valutar leu/euro au permis României să mai reducă din decalajele față de UE, depășind chiar Ungaria, Portugalia la PIB/capita la paritatea puterii de cumpărare, reușind chiar să fim aproape de Polonia, țară fostă comunistă care a înregistrat cea mai mare creștere economică după ’90 dintre toate țările foste comuniste.

Bineînțeles că această creștere a salariilor, nu numai a salariului minim ci și a celorlalte salarii, a afectat unele companii, unele businessuri, prin creșterea costurilor, care nu au putut fi transferate în prețul de vânzare al produsului sau al serviciului oferit.

Și avem multe cazuri din industria confecțiilor în lohn, unde acum două decenii eram “croitorul Europei”. Dar, cum spunea tot într-un articol din ZF Marius Șandru, fondatorul Eurotex, care la un moment dat era unul dintre cei mai mari producători de îmbrăcămite din România, dar care a fost nevoit să închidă fabricile de confecții, a fost o decizie grea pentru mine închiderea fabricilor, dar este un semnal bun pentru România, producția de haine fiind industria țărilor sărace, iar dacă se închide, înseamnă că România nu mai este săracă.

Zilele acestea sunt discuții legate de creșterea din nou a salariului minim pe economie, o decizie pe care premierul Bolojan nu ar susține-o, pe motiv că firmele mici și mijlocii, acolo unde se regăsesc cele mai multe salarii minime pe economie, nu au capacitatea financiară să susțină această decizie în 2026.

Poate că problema pe care o invocă premierul Bolojan, o decizie susținută și de patronate – IMM România și Concordia –, ar putea fi reală.

Dar principala problemă a companiilor, exemplificată chiar și de antreprenori, nu ține de creșterea salariului net, ci de taxele mari pe muncă pe care le percepe statul, adică 46% dintr-un salariu brut. Ca să plătească un salariu net, să spunem de 1.000 de euro, o companie are un cost total de aproape 1.700 de euro, adică 700 de euro trebuie să plătească statului, o proporție extrem de ridicată, exemplificată prin toate analizele făcute de economiști. România are, poate, cele mai mari costuri din Europa cu taxele pe forța de muncă.

Dacă statul ar reduce taxele pe forța de muncă, companiile ar avea bani să susțină creșterea salariului net și poate să rămână competitive, astfel încât să țină producția din România în viață sau să nu o mute în alte țări.

Dar cel mai mare cost al unei companii, care nu este evidențiat clar, așa cum este costul cu forța de muncă, este costul birocratizării și fanariotizării businessului și economiei.

Din momentul în care România a început să crească economic accelerat, cu numere mari, statul, prin reprezentanții lui, a început să încaseze mai mulți bani, a început să se extindă atât ca operațiuni cât și ca număr de angajați, dar mai mult decât atât, și-a extins zona de influență peste tot. Iar ca să ții acest sistem îți trebuie bani, bani pe care statul îi obține acum prin creșterea taxelor și impozitelor, prin măsuri de austeritate fiscală și economică.

Administrația de stat, atât la nivel central, dar mai ales la nivel local, a devenit foarte birocratică și fanariotă, puterea aleșilor fiind la cel mai ridicat nivel din ultimii 35 de ani. Și nimeni nu-i poate doborî, nici măcar centrul. Premierul Bolojan sau președintele Nicușor Dan sunt “mici copii” în fața puterii unui primar, a unui consilier local cu influență, în fața unui lider de CJ, oricare ar fi poziția deținută de acesta. Și o secretară la nivel local este mai puternică decât premierul sau oricare al ministru. Dacă nu vrea să dea drumul unui dosar de orice fel de autorizație, nu îi dă.

Costul acestei birocratizări a administrației și a fanariotizării deciziilor (adică trebuie să dai șpagă ca să obții o aprobare, o autorizație etc.) se vede în business, în săptămânile, lunile și anii în care un proiect de investiții este blocat.  

Companiile ar crește fără probleme salariile dacă și-ar reduce costul cu această birocrație și acest sistem fanariot al administrației s-ar reduce.

Sistemul de impozite și taxe din România pentru companii este extrem de competitiv, poate cel mai bun din zonă, peste Polonia, dar în spate există un cost birocratic și fanariot extrem de ridicat.

Dacă o autorizație s-ar procesa cu o lună, cu un trimestru, cu un an mai devreme, această perioadă câștigată s-ar transforma în business, în venituri și încasări pentru stat și pentru investitori.

La sistemul de taxare și impozitare din România, ca să plătești toate aceste lucruri trebuie să muncești 46% din timp pentru stat și restul rămâne companiilor.

Dacă firmele, dacă organizațiile patronale ar bate mai des cu pumnul în masă la Guvern, la primul-ministru, la miniștri, la administrația locală și centrală nu pentru salariul minim pe economie, ci pentru reducerea sistemului birocratic și fanariot care se extinde cu o lună, cu un trimestru, România ar fi mult mai competitivă și ar putea să facă față presiunii creșterii salariale.

Dar din păcate statul, reprezentat de liderii politici, guvern, partide și toate clanurile din jurul lor, preferă existența sistemul birocratic și fanariot din care își susțin existența și își iau banii.