Inspecțiile și litigiile fiscale – diferențe de abordare între contribuabil și autoritățile fiscale

În activitatea noastră de avocați și consultanți fiscali, ce reprezentăm contribuabilii în toate fazele ce implică interacțiunea cu autoritățile fiscale, de la începutul inspecției fiscale și până la pronunțarea unei hotărâri definitive asupra disputei, ne-am confruntat cu diferite interpretări și aplicări ale legislației fiscale de către reprezentanții autorităților fiscale române.

În toată această interacțiune pe care am avut-o și pe care continuăm să o avem și în acest moment, un element cheie ne-a atras în mod special atenția, element pe care deseori nu îl conștientizăm sau cel puțin, nu îl percepem întotdeauna – curgerea timpului.

Curgerea timpului în interacțiunile pe care contribuabilul le are cu autoritățile fiscale este deseori în defavoarea contribuabilului, acesta văzându-se pus implacabil pe picior de inferioritate în disputa cu autoritățile fiscale, neavând tot timpul resursele necesare pentru continuarea unui litigiu fiscal pe parcursul unui interval îndelungat de timp.

Timpul unui contribuabil ce caută să își dezvolte afacerea propriu-zisă, să răzbată în mediul concurențial în care își desfășoară activitatea, ajunge să fie ireversibil folosit pentru activitățile impuse de specificitatea relației dintre contribuabil și autoritățile fiscale, activități inerente prin prisma reglementării substanțiale și procesual-fiscale.

Unele reglementările procesual fiscale au venit în sprijinul contribuabilului pentru a preîntâmpina tocmai acest consum de timp important în interacțiunea acestuia cu autoritățile fiscale însă, în practica noastră am observat că acest sprijin oferit de reglementările legale devine deseori iluzoriu.

Să luam spre exemplu termenul general de 45 de zile pe care legea procesual fiscală îl impune ca reprezentând termenul general în care autoritățile fiscale au obligația să soluționeze o cerere a unui contribuabil.

Sau să luam spre exemplu termenul general de 180 de zile pe care reglementările fiscale îl impun autorităților fiscale ca termen maximal de desfășurare a unei inspecții fiscale în ceea ce îi privește pe marii contribuabili la bugetul de stat.

Scopul urmărit prin instituirea acestor termene de către legiuitor a fost preîntâmpinarea curgerii unui interval important de timp până al finalizarea interacțiunii dintre contribuabil și autoritățile fiscale în vederea desfășurării activității de control fiscal într-un termen optim și previzibil.

Cu toate acestea, în practica noastră, am observat că deseori autoritățile fiscale nu respectă termenele impuse de legislația procesual fiscală în soluționarea diverselor cereri / inspecții fiscale, apreciindu-le ca fiind termene „de recomandare” neexistând o sancțiune propriu-zisă pentru încălcarea lor, pe care autoritățile fiscale să o suporte și care să repare prejudiciul provocat de curgerea timpului în defavoarea contribuabilului față de cererea sa nesoluționată în termenul de 45 de zile sau față de inspecția fiscală care se desfășoară la sediul acestuia de aproape un an de zile.

Recent Înalta Curte de Casație și Justiție a cenzurat nerespectarea de către autoritățile fiscale a termenelor de soluționare a unei cereri într-o decizie de speță în care a arătat, contrar susținerilor autorităților fiscale, că termenul de 45 de zile în care trebuie soluționat un decont de TVA cu sumă negativă de rambursare include și efectuarea inspecției fiscale în acest interval de timp, „taxând” astfel interpretarea autorităților fiscale că termenul de 45 de zile este un termen de recomandare.

Pe de altă parte, cunoaștem cu toții adresele pe care contribuabilii le primesc de la autoritățile fiscale prin care li se impune predarea unui număr impresionant de documente într-un termen „foarte larg”, de numai 5 (cinci) zile calendaristice, deseori, sub sancțiunea unei amenzi. Este adevărat că întotdeauna contribuabilul are dreptul să se plângă de acest fapt în căile de atac puse la dispoziție de lege, fie că vorbim de contestațiile administrative fie de acțiunile în instanță pentru anularea actelor administrativ fiscale.

În toate cazurile contribuabilul își dorește soluționarea diferendului fiscal într-un termen cât mai scurt întrucât în acest fel nu va rămâne cu banii blocați ca urmare a deciziilor de impunere emise de către autoritățile fiscale. Pe de altă parte, respectarea unor termene scurte ar trebui să fie și interesul autorităților fiscale, pentru a nu fi nevoite să plătească sume importante de bani ca și dobânzi de întârziere pentru banii percepuți inițial și restituiți ulterior ca urmare a desființării actelor administrativ fiscale de către instanțele de judecată.

Însă și în acest caz vorbim tot de curgerea timpului în defavoarea contribuabilului care trebuie să parcurgă toate etapele administrative și judiciare pentru a i se recunoaște dreptul său legitim expus autorităților fiscale încă de la debutul inspecției fiscale.

Mai mult decât atât, intervalul de timp ce se poate scurge de la momentul sesizării instanței de judecată poate fi cu mult mai mare decât cel care s-a scurs în faza administrativă a diferendului fiscal, contribuabilul putând aștepta și până la 10 ani de la momentul la care a debutat inspecția fiscală până la momentul la care s-a finalizat litigiul cu autoritățile fiscale prin pronunțarea unei hotărâri definitive și contribuabilul și-a recuperat sumele reținute în mod eronat de către organele fiscale.

Iar atunci când contribuabilul ajunge să se adreseze instanței de judecată pentru a obține dreptatea la care acesta speră în diferendul pe care îl are cu autoritățile fiscale, observăm că autoritățile fiscale nu mai sunt la fel de activ implicate în litigiul în instanță ca și în faza de inspecție fiscală sau de soluționare a contestației administrative.

Deseori, ca și avocați ai contribuabilului, ne dorim să dezbatem problema fiscală dintr-un anumit caz în contradictoriu cu reprezentanții autorităților fiscale și în fața instanței, însă, rareori avem această dezbatere în contradictoriu întrucât autoritățile fiscale se desistează de soluționarea litigiului în faza instanței de judecată. De principiu, autoritățile fiscale își mențin argumentele expuse în faza prealabilă a inspecției fiscale / contestației administrative și rareori interacționează în faza instanței de judecată față de argumentele noi aduse de către contribuabil prin reprezentanții săi.

În acest sens, observăm un preponderent caracter scris al litigiilor fiscale în fața instanțelor de judecată din partea autorităților fiscale, autoritățile fiscale limitându-se la a adopta o abordare conservatoare asupra modului de desfășurare a unui litigiu fiscal, a probelor ce ar trebui să fie administrate în fața instanței de judecată, inclusiv, față de recurgerea la mecanismul întrebărilor preliminare la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Practic, autoritățile fiscale consideră că ceea ce acestea au statuat prin actele administrativ fiscale ar avea putere de „lege” și nimic din ceea ce ar putea spune contribuabilul în apărarea sa nu ar putea să le conducă la o schimbare de concluzie sau la adoptarea unei optici diferite asupra problemei de fapt și de drept.

Astfel, autoritățile fiscale se opun de fiecare dată administrării unei probe cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate sau fiscalitate, sau folosirii mecanismului de dezlegare a unei cauze prin intermediul întrebării preliminare ce poate fi adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Deseori observăm în practică, atât în faza de inspecție / contestație fiscală cât și în fața instanțelor de judecată, reticența pe care autoritățile fiscale o prezintă față de interpretările numeroase oferite de către Curtea de la Luxemburg spețelor de drept fiscal, reticență ce se transformă în opoziția acestora față de aplicarea unor hotărâri ale Curții de Justiție în spețe similare cu cele soluționate de instanța europeană și care vizează efectiv problema de interpretare a legislației fiscale.

În opinia noastră, considerăm că hotărârile pronunțate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă baza aplicării legislației fiscale într-un mod uniform pe teritoriul Uniunii Europene, asigurând contribuabililor o predictibilitate a legislației fiscale dintr-un stat membru și o aplicare uniformă a acesteia de către autoritățile fiscale, aceste hotărâri fiind obligatorii atât pentru contribuabili cât și pentru autoritățile fiscale.

Însă, ce am învățat din experiența practică a anilor de reprezentare a contribuabililor în relația cu autoritățile fiscale în toate etapele unei proceduri fiscale?

Am învățat să pregătim și să asistăm contribuabilul în fața unor abordări impredictibile ale autorităților fiscale, prin pregătirea încă din faza de inspecție fiscală a tuturor argumentelor de fapt și de drept într-un mod clar și fundamentat pentru ca autoritățile fiscale să înțeleagă încă de la început puterea de convingere a argumentelor contribuabilului față de modul de aplicare a legislației fiscale, prin trimiterea în mod constant la jurisprudența europeană precum și la cea națională în dezlegarea spețelor de drept fiscal. Mai mult, abordarea organelor de inspecție fiscală ne face să ne pregătim de nu potențial litigiu și să ne prezervăm probele necesare încă de la primul contact cu reprezentanții administrației fiscale.

Mai mult decât atât, în mod constant solicităm autorităților fiscale să respecte o anumită interpretare a legislației fiscale ce a fost validată de o instanță de judecată într-un caz similar sau de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene pe o problemă similară ca cea din speța ce face obiectul controlului fiscal și ce poate face ulterior obiectul unei acțiuni în fața instanței de judecată.

Ca urmare a acestei abordări, în cazul în care ajungem să reprezentăm contribuabilul în fața instanței de judecată, prin prisma abordării unitare pe care am avut-o încă din faza incipientă a inspecției fiscale, reușim să construim argumente suplimentare în fața instanței de judecată față de concluziile autorităților fiscale, pentru a obține validarea judiciară a susținerilor contribuabilului.

Ulterior câștigării litigiului în instanță în favoarea contribuabilului, acesta are dreptul să obțină despăgubiri sub forma dobânzii de întârziere din partea bugetului de stat pentru sumele de bani percepute nelegal de către autoritățile fiscale ca urmare a inspecției fiscale finalizate în defavoarea contribuabilului.

Însă, și în acest caz ne-am confruntat cu o reticență a autorităților fiscale de a acorda aceste dobânzi pentru repararea prejudiciului suferit de către contribuabil ca urmare a aplicării eronate a dispozițiilor fiscale de către organele de control fiscal, cu toate că legislația procesual fiscală prevede „negru pe alb” dreptul contribuabilului de a obține dobânzi de întârziere pentru sumele plătite în baza unor acte administrativ fiscale ce au fost desființate de către o instanță de judecată.

Deși este vorba de un drept prevăzut expres de lege și de dobânzi de întârziere stabilite expres de lege, deseori au fost cazurile în care a trebuit să apelăm din nou la autoritatea instanțelor de judecată pentru obligarea autorităților fiscale le plata acestor dobânzi de întârziere, dobânzi ce sunt suportate de către bugetul de stat (adică de către noi, toți contribuabilii care plătim taxe și impozite) și care nu ar fi fost suportate în primul rând dacă autoritățile fiscale ar fi fost deschise de la început, la a accepta argumentele contribuabilului expuse în faza inițială a inspecției fiscale. Astfel, se ajunge la plata unor sume semnificative de la bugetul de stat inclusiv pe perioada suplimentară necesară obținerii unei hotărâri definitive cu privire la plata dobânzilor, fără a exista în realitate o problemă litigioasă întrucât in asemenea cazuri nu există niciun dubiu cu privire la dreptul contribuabilului de a primi dobânzile de întârziere pentru sumele reținute în mod nelegal.

Această reticență a autorităților fiscale în a acorda dobânzi de întârziere pentru sumele de bani percepute pe nedrept de la contribuabili derivă în continuare din abordarea conservatoristă pe care autoritățile fiscale pare că o au față de drepturile procesual fiscale ale contribuabilului, bazându-se pe o poziție de superioritate a acestora în relația cu contribuabilul, greșit înțeleasă.

Credem însă cu tărie că nu aceasta este abordarea corectă pe care autoritățile fiscale ar trebui să o aibă față de contribuabili dacă doresc să existe o încredere legitimă a contribuabilului în deciziile și practica autorităților fiscale și apreciem că este nevoie de o schimbare a curgerii timpului în favoarea tuturor părților implicate în raportul de drept fiscal, și mai ales în favoarea contribuabilului, care furnizează fondurile pentru bugetul de stat și care poate folosi o mare parte din timpul petrecut în inspecții fiscale pentru dezvoltarea activităților comerciale supuse impozitelor și taxelor.

Încheiem cu un citat aplicabil deopotrivă și în zilele noastre:

„Next to being shot at and missed, nothing is really quite as satisfying as an income tax refund.” Raymond F. Jones

șPe lângă situația de a se trage în tine și a fi ratat, nimic nu este la fel de satisfăcător precum o returnare de impozit pe venitț