Inflația întrece orice așteptări, atât prin forță, cât și prin durată. De ce se tem cel mai mult președinții celor mai bogate state ale lumii?

Inflația întrece orice așteptări, atât prin forță, cât și prin durată. Analiști și jurnaliști se întreabă dacă nu cumva ar fi cazul ca lumea să înceapă să se îngrijoreze sau cel puțin politicienii, în timp ce marile bănci centrale par cel mult neliniștite. Unii fac paralele cu anii ’70, deceniul inflației în America, când președinții și banca centrală au luat măsuri disperate, unele cu încălcarea principiilor capitalismului și pieței libere, dar cei mai mulți asigură că o astfel de comparație este exagerată. Oare?

Istoria arată că inflația prelungită nu trebuie subestimată, mai ales dacă ești politician. În SUA a lovit președinți și a influențat astfel istoria lumii. În prezent, prețurile cresc cu o viteză nemaivăzută în ultimii 30 de ani. Despre cum inflația a schimbat președinții Americii scrie National Public Radio (NPR), echivalentul american al unei radiodifuziuni naționale. În octombrie, față de aceeași lună a anului trecut, în SUA prețurile au crescut cu peste 6%, iar cele mai mari scumpiri au fost la alimente și energie, dar în special la energie. Prețurile benzinei își proclamă ascensiunea sus pe panouri, la colț de stradă, în intersecții, peste tot.

Economiștii spun (și chiar sunt de acord între ei în privința acestui lucru) că inflația actuală poate fi atribuită pandemiei și consecințelor acesteia: lanțuri de aprovizionare blocate, muncitori reticenți să se întoarcă la lucru, penurii și livrări de energie întrerupte. De asemenea, știm că guvernul a concentrat miliarde de dolari în puterea de cumpărare a consumatorilor din primăvara anului 2020 încoace. Creșterile de prețuri ar putea fi considerate aproape inevitabile. Dar una dintre lecțiile epocilor inflaționiste trecute este că alegătorii sunt mai puțin interesați de responsabilitate și cauze decât de forțarea unei schimbări. Cu alte cuvinte, cine este în funcție acum să nu-și facă așternutul prea moale. Sondajele de opinie publice au constatat o nervozitate larg răspândită: Morning Consult, de exemplu, a raportat recent că 87% dintre americani sunt „îngrijorați de creșterea prețurilor”. Pe măsură ce astfel de numere cresc, procentele de aprobare pentru președintele Biden și partidul său democrat scad, în mod previzibil, mai ales acolo unde au scăzut deja din cauza valurilor de COVID, a controverselor privind vaccinurile și retragerii urâte din Afganistan.

Un alt sondaj, al Quinnipiac, a constatat că mulți americani (46%) doresc ca republicanii să preia controlul asupra Congresului anul viitor. Când au apărut cifrele statistice cu prețurile din octombrie (Rezerva Federală americană urmărește o țintă de inflație de 2%, adică de trei ori mai mică, 2% fiind nivelul considerat benefic economiei), pentru mulți dintre americanii trecuți de prima tinerețe a revenit gustul amar al anilor ’70. Inflația poate devasta economia, strică starea de spirit națională și otrăvește perspectivele electorale ale unui președinte și ale partidului său. Sunt amintiri despre un deceniu în care „stagflația” – creștere economică lentă, cu șomaj ridicat și scumpiri puternice – înfrângea toate eforturile guvernamentale.

Cine este președintele SUA este important pentru toată lumea. Inflația creează dezechilibre și inegalități sociale, iar cel mai problematic efect al crizei anterioare este creșterea inegalităților. Acest lucru s-a văzut în alegerea ca președinte a lui Donald Trump, un personaj care va rămâne în istorie ca aducător de haos, incertitudini și crize.

Deceniul a început cu Richard Nixon la Casa Albă jucându-se de-a războiul în Vietnam, jonglând cu o realiniere a superputerilor globale numită „détente” și cu propria sa campanie de realegere. Paria deci, pe mize mari în jocuri periculoase. Cu toate acestea, relatează biograful John A. Farrell, Nixon era „din ce în ce mai îngrijorat” de altceva – de inflația determinată de cheltuielile guvernamentale pentru războiul din Vietnam și de programele sociale din anii 1960. Nixon știa că cele mai mari trei vârfuri ale inflației din secolul al XX-lea au urmat celor două războaie mondiale și războiul din Coreea de la începutul anilor 1950. De asemenea, în primul său an de mandat indicele prețurilor de consum a crescut cu 5,5%, iar în al doilea cu 5,8%. Răspunzând acestei tendințe, boardul Rezervei Federale a început să restrângă treptat masa monetară. Nixon credea că aceste mișcări au produs prea multă durere economică și au afectat șansele candidaților republicani la Congres în mandatul intermediar din 1970. Cuvântul „stagflație”, lovitura dublă a stagnării economice pe fondul prețurilor tot mai mari, era deja folosit la Casa Albă.

Prin urmare, președintele trebuia să acționeze în vreun fel. În august 1971, Nixon s-a folosit o autoritate specială cu care fusese înzestrat recent de Congres pentru a limita creșterile salariale și de prețuri. Deși temporare și, fără îndoială, contraproductive pe termen lung, controalele lui Nixon au ajutat la menținerea inflației la 3% în 1972, anul  realegerii sale. Dar dacă toate i-au mers lui Nixon în 1972, mai toate i s-au prăbușit imediat după aceea. Efracția din clădirea Watergate pe care a încercat să o ascundă a fost dezvăluită, iar scandalul astfel născut a început să-i erodeze administrația. După ce controalele salarii-prețuri ale lui Nixon au expirat, inflația aproape că s-a dublat în 1973 și aproape că s-a dublat din nou în anul următor, ajungând la două cifre pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial. În acest moment, monstrului inflației i s-a alăturat un aliat, embargoul arab care a zguduit piața mondială a petrolului. Conduși de Arabia Saudită, producătorii arabi de țiței care luptau într-un alt război, cu Israelul, au sistat exporturile către SUA și alte țări care au luat partea Israelului în „Războiul de Yom Kippur” din 1973. Practic peste noapte prețurile petrolului de pe piața globală au crescut de la aproximativ 3 dolari pe baril la 12 dolari (echivalentul a mai mult de 70 dolari în 2021). Atunci, dacă puteai găsi o benzinărie funcțională, ai fi plătit de patru ori mai mult decât cu câteva zile mai devreme pentru carburanți. Chiar dacă embargoul s-a încheiat după șase luni, prețurile au rămas ridicate, iar „primul șoc petrolier” a stabilit un model care va rezista acelui deceniu.

Toate acestea se întâmplau exact în momentul în care scandalul Watergate exploda în Congres și în instanțe, trimițând gradul de aprobare al lui Nixon la minime istorice în timp ce președintele se confrunta cu demiterea (până la urmă a demisionat singur în august 1974). Nixon a fost înlocuit de genialul, dar necarismaticul vicepreședintele Gerald Ford. În fața unei sesiuni comune a Congresului în octombrie 1974, Ford a purtat o insignă roșie cu literele WIN în alb. El a explicat Congresului și audienței TV naționale că literele înseamnă „Whip Inflation Now” (distrugeți inflația acum). Ford i-a îndemnat pe americani să împartă drumurile cu mașina, să închidă termostatul și să planteze o grădină WIN. Fă-ți partea ta, a spus el, iar Casa Albă îți va trimite o insignă ca aceea a președintelui. (Consilierul economic Alan Greenspan a fost de acord la acea vreme cu aceste idei, dar mai târziu a scris că a considerat campania „incredibil de stupidă.” Greenspan este considerat acum un guru al economiei.) Efortul lui Ford a realizat puține, iar inflația generalizată a atins un vârf de 12% și o medie de aproape 9% în anii președinției sale. Nu a fost singura povară pe care Ford a trebuit s-o poarte în calitate de candidat la alegerile din 1976, dar s-ar putea să fi fost cea mai grea. Americanii ar putea să-l ierte că l-a grațiat pe Nixon, dar nu au putut ignora creșterile uluitoare ale prețurilor la benzină și la o mulțime de alte lucruri de trebuință zilnică. Inflația, în cele din urmă, a mai dat jos un conducător. Ford i-a lăsat locul președintelui Jimmy Carter. Acesta știa bine cu ce l-a ajutat inflația să-și stabilească reședința la Casa Albă, însă prima sa alegere ca președinte al Consiliului Rezervei Federale se temea că ratele mari ale dobânzilor – instrumentul pe care băncile centrale în folosesc și acum pentru domolirea inflației – distrug economia. În tot acest timp, Carter era blocat de o criză energetică și de o mulțime de alte conflicte. Alegerile de la jumătatea mandatului din 1978 au fost brutale pentru democrații lui Carter. Până la a treia vară a lui Carter în funcție, revoluția din Iran a adus un al doilea șoc petrolier, care a trimis prețul benzinei mai sus ca niciodată pentru hoardele de șoferi care așteptau la cozi interminabile. Acest lucru a pus încă un buștean pe focul de inflație, care a devenit rapid un incendiu sălbatic. În acel moment, Carter și-a găsit ucigașul de balauri în persoana lui Paul Volcker, un cavaler înalt, chel și cu ochelari, pe care l-a făcut președinte al Fed. După ce l-a avertizat pe Carter că va face acest lucru, Volcker și-a folosit puterea pentru a crește ratele dobânzilor în sistemul bancar – un cost al banilor transferat cu viteză debitorilor de la toate nivelurile.

Dobânzile au depășit 10% și au pătruns adânc într-un teritoriu alpin neexplorat. Efectul a fost împovărarea investițiilor și încetinirea creșterii economice. Afacerile și-au redus cheltuielile și milioane de americani și-au pierdut locurile de muncă. Oricât de dureros era, Volcker credea că doar o astfel de confruntare frontală ar putea smulge inflația dintr-o economie de piață liberă. În caz contrar, așteptările de prețuri mai mari ar fi devenit o cauză majoră a chiar acelor creșteri. Așadar, în anul realegerii lui Carter în 1980, inflația și ratele dobânzilor erau ambele de două cifre, iar rata șomajului a urcat înapoi până aproape de nivelul din ultimul an ca președinte al lui Ford. În compendiul său de 900 de pagini despre președinția lui Carter, fostul său consilier pentru politică internă Stuart Eizenstat a scris că președintele, „pe deplin conștient că își punea propriile alegeri în mare risc, a pus în mișcare războiul împotriva inflației distrugătoare din anii 1970 prin numirea lui Paul Volcker și dându-i acestuia frâu liber.” La fel ca în cazul lui Ford cu patru ani mai devreme, Carter a avut de dat socoteală pentru multe lucruri în campania pentru realegere – nu în ultimul rând criza din Iran, unde personalul ambasadei SUA a fost ținut ostatic timp de un an. Dar, ca și predecesorul său, Carter a constatat că inflația este cea mai supărătoare dintre problemele politice. Oponentul său, republicanul Ronald Reagan, a întrebat alegătorii în dezbaterea sa cu Carter dacă se simt „mai bine decât acum patru ani”. Nu se simțeau așa, iar Reagan a câștigat fără drept de apel. Ostaticii din Iran au fost eliberați în ziua în care Carter și-a cedat mandatul, dar migrena căpătată în anii 1970 a persistat mult mai mult timp. Șomajul a ajuns la 10% pentru prima dată de la Marea Depresiune Economică, în timp ce prețul împrumuturilor pentru locuințe și afaceri a atins niveluri fără precedent. Volcker de la Fed n-a schimbat strategia. Și Reagan l-a sprijinit pe Volcker, renumindu-l în 1983, când ratele dobânzilor și costurile lor politice erau încă ridicate. Reagan a trecut șifonat serios prin alegerile de la jumătatea mandatului din 1982, care l-au costat 25 de locuri în Camera Reprezentanților. Se vorbea atunci despre el ca despre un președinte cu un singur mandat. Dar când Volcker își începea al doilea mandat, perseverența lui își arăta deja roadele. Rata de inflație a scăzut în 1983 și din nou în 1984. Volcker a redus dobânzile proporțional și Wall Streetul și Main Streetul au prins curaj și au început să angajeze. Reagan a câștigat un al doilea mandat în 1984, cu 60% din voturile populare și 49 din cele 50 de state de partea sa. Atenția recentă s-a concentrat asupra creșterii cu 6,2% a prețurilor în octombrie, și este repetat adesea că este cel mai mare salt inflaționist din ultimii 30 de ani. Ce s-a întâmplat acum trei decenii și prin ce iese atât de mult în evidență?

Nixon a fost înlocuit de genialul, dar necarismaticul vicepreședintele Gerald Ford. În fața unei sesiuni comune a Congresului în octombrie 1974, Ford a purtat o insignă roșie cu literele WIN în alb. El a explicat Congresului și audienței TV naționale că literele înseamnă „Whip Inflation Now” (distrugeți inflația acum).

În 1990, Irakul a invadat Kuweitul, vecinul bogat în petrol,  perturbând piața mondială a țițeiului și destabilizand regiunea Golfului Persic. Președintele George H.W. Bush a declarat că „nu putem permite acest lucru” și a organizat o coaliție internațională pentru a stopa ofensiva irakiană. Acesta a fost momentul în care cei mai mulți dintre americani au auzit pentru prima dată numele dictatorului irakian, Saddam Hussein. La începutul anului 1991, coaliția lui Bush i-a alungat pe irakieni, a avansat pentru scurt timp în Irak și apoi s-a retras. Succesul militar a rămas doar militar. Conflictul din Golful Persic din 1990-91 a contribuit, în general, la o recesiune globală resimțită și în SUA. Istoricii vor dezbate cât de mult a contribuit acest lucru la înfrângerea lui Bush în alegerile prezidențiale tripartite din 1992. Dar inflația în sine nu a fost un factor, încetinind la doar 3% în anul electoral. După aceea, inflația a rămas în cușcă suficient de mult pentru ca lumea să uite că poate fi un monstru. Într-un articol din 2020 publicat de Brookings Institution, Sage Belz și David Wessel au trecut în revistă mai multe explicații pentru deceniile de calm pe ceea ce fusese o mare atât de furtunoasă. Ei au remarcat că băncile centrale au acordat prioritate combaterii inflației timp de o generație și că schimbările de putere dintre forța de muncă și management au redus presiunea de creștere a salariilor. Ei au citat, de asemenea, extinderea comerțului și a lanțurilor de aprovizionare, descrise adesea ca fiind globalizare, și utilizarea tehnologiei pentru a crește eficiența în stabilirea prețurilor de către companiile moderne. Dar economiștii au subliniat și că perioadele de inflație ridicată din trecut au determinat diverși actori economici să-și asume prețuri mai mari și o inflație mai puternică, un fel de profeție care se autoîmplinește care, de obicei, a făcut inutile campaniile antiinflație. În orice caz, din 1984 (la jumătatea perioadei în care Volcker a condus banca centrală), un singur președinte (Bush în 1990) a trebuit să facă față unei inflații mai ridicate, de 5%, iar în acest caz indicatorul s-a menținut la cote ridicate timp de doar un an. Rămâne de văzut dacă Biden sfidează istoria sau dacă inflația îl sfidează pe Biden. Cine este președintele SUA este important pentru toată lumea. Inflația creează dezechilibre și inegalități sociale, iar cel mai problematic efect al crizei anterioare este creșterea inegalităților. Acest lucru s-a văzut în alegerea ca președinte a lui Donald Trump, un personaj care va rămâne în istorie ca aducător de haos, incertitudini și crize.