Inadaptarea și noua realitate

Veți fi intuit deja nemulțumirea distinsului muzician: este vorba de digitalizarea muzicii și de efectele pe care aceasta le are asupra industriei; Waters spune că se bucură că s-a născut în 1943 și nu în 1983, și că a prins vremurile când muzica era o afacere în sine, când puteai să îți faci o viață com-punând, înregistrând și cântând cântece în fața oamenilor. Acum gașca aceea de care am pomenit mai sus s-a așezat, spune Waters, între cei ce fac muzică și audiența lor și „fură fiecare nenorocit de cent pe care îl face cineva și îl pun în buzunarele lor pentru a-și cumpăra megaiahturi și avioane personale“.

Acum tre să recunosc, imparțial, că nemulțumirea lui Waters poate fi interpretată în mai multe chipuri: poate însemna realitatea omului care face muzică din dragoste, din pasiune și din respect pentru public, a creativului obișnuit să aibă lumea la picioare, dar poate însemna și un grad de inad-aptare la tehnologie și la noile reguli din industria muzicală.

Acum este momentul să mărturisesc că și demersul meu este cel al unui relativ neadaptat, asta pentru că sunt convins că și presa trăiește vremurile grele de acum din cauza unei situații cumva asemănătoare cu cea din muzică – nu detaliez, nu este cazul.

Inadaptare-inadaptare, dar ce te faci când vine un ditamai laureatul de premiu Nobel, Paul Krug-man pe numele său, care întreabă retoric „cât mai valorează muzica?“: muzicienii trăiesc în special din concerte, iar partea leului din venituri merge la o mică elită. „Mă întreb cum supraviețuiesc for-mațiile care îmi plac“, a spus Krugman la conferința muzicală „South by Southwest“.

Care este realitatea? Veniturile din înregistrări muzicale au scăzut la 15 miliarde de doalri în lume, de la un vârf de 60 de miliarde de dolari în 1996. Jocurile sunt făcute pe piață de iTunes, Spotify și alți distribuitori de acest tip. În anii ‘70 prețul mediu al unul album era de puțin peste 24 de dolari; primeai la acel moment o operă de artă completă: un LP cu cântece gândite să fie receptate ca un tot, cu o gândire unitară, cu o copertă realizată de un artist, cu versuri, fotografii, declarații și apreci-eri.

La mijlocul anilor ‘80 prețul a scăzut în jurul valorii de 17 dolari – primeai o casetă cu piese muzi-cale gândite la fel, ca un tot, dar magia a scăzut: pe coperta casetei abia distingeai câte ceva din imagine, versurile, fotografiile sau declarațiile abia dacă mai apăreau, ba chiar și calitatea sunetului scăzuse întrucâtva. În 2014 prețul unui album a ajuns la 11 dolari și primeai niște biți prin wi-fi sau pe un fir.

Fără copertă, fără fotografii, fără suflet. Personal, îmi amintesc și acum momentul în care am deschis „Dark Side of the Moon“, cum am savurat muzica, versurile, coperta cu prisma, a fost un moment „uau“ care a ținut o noapte întreagă, pentru că am ascultat albumul mereu și mereu, până în zori – era în albumul acela o construcție, o linie dreaptă tra
sată între Pink Floyd și un amărât dintr-o țară comunistă care pusese mâna pe ceva muzică occi-dentală. Irepetabil.

Să ne întoarcem la muzică și să extrapolăm întrebarea domnului Krugman: „care mai este valoarea creației în ziua de astăzi?“. Nu este retorică ieftină: mi se pare că noua generație de muzicieni nu mai au calibrul unora ca Waters și preferă să scoată unul-două cântece de succes, să împuște francul și să se transforme în vedete de reality-show, scriitorii de succes ai momentului se refugiază în zona Grey, pictorii fac artă din table ruginite sau își folosesc corpul drept penel, iar ex-perții de pe bloguri îți spun când și de ce trebuie să te emoționezi.

Emoția reală este o unitate de măsură a umanității. Umanitatea este ceea ce îți rămâne după ce te eliberezi de cotidian, diferența dintre a lipăi apa și a o bea cu înghițituri mici. Pentru că nu mai ex-istă emoție, ni s-au modificat și prioritățile. Am acceptat paleative la viață, am început să confundăm hăhăitul gros cu distracția, negarea cu opinia, suficiența cu cunoașterea și acceptarea. Ignorăm evi-dențe, acceptăm numai ce ne convine, cum ne convine, când ne convine. O mare parte a societății a devenit un stup de albine care confundă făcutul mierii cu bâzâitul furios, și acum doar bâzâie furio-asă.

„Îngerul rănit“ al pictorului finlandez Hugo Simberg cred că poate ilustra bine acest text; cunoscă-torii vor regăsi tabloul într-un videoclip al celor de la Nightwish.