În România, să fii tânăr e un sport de anduranță financiară. Gen Z este una dintre cele mai dependente generații de părinți

În 2025, generația Z din România trăiește o contradicție dureroasă între promisiunea unei vieți moderne, conectate și deschise spre lume, și realitatea unui sistem economic ți politic care nu îi oferă stabilitatea de care are nevoie. Am crescut cu ideea că, prin muncă și educație, ne putem construi o viață mai bună. Dar, ajunși la vârsta adultă, descoperim că aceste două componente esențiale nu garantează nici siguranță, nici independență. A fi tânăr în România înseamnă, tot mai des, a fi prins într-o luptă continuă pentru echilibru financiar, într-un context în care costurile de trai cresc rapid, iar veniturile rămân, de cele mai multe ori, modeste.

Chiria, mâncarea, utilitățile și transportul consumă majoritatea veniturilor unui tânăr aflat la început de drum. În marile orașe, unde se află cele mai multe oportunități de carieră, costul vieții este foarte ridicat. Deși salariul minim a fost ajustat periodic, nu ține pasul cu inflația reală și cu nivelul prețurilor. În 2025, un trai decent în orașe precum București, Cluj sau Timișoara presupune cheltuieli lunare care depășesc cu mult media salarială. Aceasta înseamnă că mulți tineri sunt nevoiți să accepte compromisuri permanente: împart locuințe cu alți colegi/prieteni, reduc consumul alimentar, renunță la vacanțe, investiții personale sau activități recreative.

Educația, deși esențială, nu mai este garanția unei stabilități financiare. Mulți tineri au acumulat diplome, masterate și chiar cursuri de specializare, dar se confruntă cu un paradox: sunt „prea calificați” pentru joburile prost plătite și „fără experiență” pentru cele bine remunerate. Astfel, sistemul educațional, deconectat de realitățile pieței muncii, produce o generație frustrată și epuizată. În loc să fie recompensați pentru efortul depus, mulți tineri se văd obligați să accepte poziții slab plătite, în domenii nesigure sau cu orizonturi limitate de dezvoltare profesională.

Accesul la locuință este un alt obstacol major. Prețurile imobiliare au crescut constant, iar un credit ipotecar presupune un avans semnificativ și o rată lunară care adesea depășește 50% din venitul net. În plus, condițiile impuse de bănci sunt adesea rigide, cerând garanții pe care puțini tineri le pot oferi. Din această cauză, generația Z este una dintre cele mai dependente generații de părinți din ultimele decenii. Mulți tineri locuiesc acasă până târziu, nu din comoditate, ci din imposibilitatea reală de a se susține singuri.

Statul român nu oferă aproape niciun sprijin real pentru tinerii adulți. Politicile publice dedicate acestei categorii de populație sunt fie ineficiente, fie inexistente. În plus, birocrația excesivă descurajează accesul la puținele facilități existente. Tinerii din 2025 nu cer privilegii, ci un cadru echitabil care să le permită să muncească și să trăiască decent.

Presiunea economică vine la pachet cu una socială. Societatea românească continuă să transmită ideea că succesul personal se măsoară în apartamente cumpărate, mașini proprii și cariere spectaculoase până la 30 de ani. Într-un astfel de climat, ca tineri, simțim că eșuăm chiar și atunci când depunem eforturi constante. Această disonanță între efort și rezultat duce, inevitabil, la epuizare psihică, anxietate și un sentiment profund de inutilitate.

Problema nu este doar economică, ci și structurală. România nu a construit, nici în 2025, un model social care să investească în tineri sau în educația acestora (cum s-a întâmplat recent cu eliminarea mai multor burse, deși și investițiile în educație lipsesc în continuare). În loc să vadă generația Z ca o resursă pentru viitor, statul continuă să-i trateze ca pe o povară. Fie că e vorba de lipsa centrelor de consiliere profesională, a programelor de reconversie sau de sprijin pentru antreprenoriat, politica publică pare să fie o înșiruire de măsuri reactive, fără viziune pe termen lung.

În mod paradoxal, această criză a tinerilor se petrece într-un context în care România suferă de un exod masiv de forță de muncă. În loc să construiască politici care să-i păstreze pe tineri în țară, guvernele succesive au preferat să improvizeze soluții pe termen scurt. În lipsa unei strategii coerente, mulți dintre cei mai bine pregătiți aleg să plece.

A fi tânăr în România în 2025 înseamnă să trăiești cu senzația permanentă că nu ești niciodată „destul”: nu câștigi destul, nu economisești destul, nu crești profesional destul de repede și să simti asta în propriul cont bancar.

Să fii tânăr în România înseamnă să ai visuri mari, dar buzunare goale. Să vrei să construiești, dar să fii mereu la limita resurselor. E un sport de anduranță, iar linia de sosire nu e clară pentru nimeni.