În rest, au UE și americanii grijă de noi

Noua generație, cei care aveau 10-15 ani în 2007, când am intrat oficial în Uniunea Europeană, nici nu-și poate închipui cum a fost înainte, când părinții lor stăteau la coadă la vize sau plecau în excursie și rămâneau acolo sau plecau de tot din țară, fără să-și pună în niciun moment problema că s-ar mai putea întoarce.

Pentru generațiile 1949-1980, intrarea în Uniunea Europeană este destul de împărțită. O bună parte dintre ei spun că Europa, lumea occidentală, aici incluzând și America, nu a adus nimic bun, decât străini la noi în țară, începând de la arabi până la nemți, care au dat jos fabricile și au făcut malluri, care au cumpărat pe nimic mândria industriei construită de Ceaușescu, dar în schimb ne‑au dat locuri de muncă prost plătite, ne-au distrus educația și sănătatea, ne-au forțat să mâncăm roșiile și ardeii din import, care n-au niciun gust, ne-au furat oamenii ca să lucreze în țările lor, ne-au dezbinat familiile etc.

În schimb, au adus această libertate proastă – culturală, muzicală, socială etc., au umplut supermarketurile de produsele lor proaste (unde sunt salamul și brânza noastră de altădată?), au înlocuit hainele noastre (unde este stofa aia de la Ploiești care a ținut 10 ani?) cu cârpele lor, i-au cumpărat pe liderii noștri etc.

Și toate acestea pentru ce? Pentru faptul că nu mai avem pașaport, că nu mai stăm la coadă la vize? Ce să facem cu pensia sau salariul mic, cum putem trăi?

Cum ai putea să le explici părinților că Uniunea Europeană și NATO au fost cele mai bune decizii politice pe care le-a luat România, când pensia este de 700-900 de lei pe lună, iar iarna o treime din bani se duc pe întreținere? Când cad dinți, CAR-ul sau un împrumut la bancă – într-un caz fericit – este soluția, nu economiile adunate în timp, care au fost „furate” de Isărescu cu inflația și deprecierea cursului valutar.

Să nu mai vorbim de medicamente, care îți mănâncă și jumătate dintr-un salariu, dacă nu chiar mai mult, când te ajunge durerea din urmă.

Pentru cei care stau în București, Cluj, Timișoara, Sibiu, Iași, Brașov, Constanța, Oradea, viața este mult mai bună, orașele au înflorit, banii sunt mai mulți, iar calitatea vieții este mai ridicată. Pentru foarte multe alte orașe ale României, căderea comunismului și Europa nu înseamnă un motiv de a deschide o sticlă de șampanie după 10 sau 26 de ani.

Orașele s-au depopulat, copiii lor au plecat care încotro, în Europa, în Canada sau în Statele Unite, fabricile în care au muncit nu mai există, viața este scumpă și totul îmbătrânește în fiecare zi.

România a pierdut peste 3 milioane de oameni după 1990, din care 2,5 milioane în ultimii zece ani. În 2007, primul an al integrării oficiale în UE, din România au plecat 544.074 de români, cel mai ridicat nivel. În 2008, au plecat 302.796, pentru ca în 2015 plecările să fie de 187.466.

Dacă în 2007 România a raportat 214.728 de născuți vii, iar în 2008 221.900, numărul de morți a fost mai mare: au „plecat” 251.965, iar în 2008, 253.202.

În 20015, numărul de născuți vii a fost de 187.372, în timp ce numărul de morți a fost 260.197.

În aceste condiții, sunt greu de vândut către public câștigurile Uniunii Europene aduse de investiții, salarii (salariul mediu s-a dublat, iar salariul minim s-a triplat), creșterea exporturilor, dezvoltarea industriei IT, clădirile de birouri, mallurile, supermarketurile, automatizările din industrie (România chiar mai are industrie – 23% din PIB față de 17% la nivelul UE), îmbunătățirea calității vieții (spre exemplu, rata mortalității în familie a scăzut de la 12 morți sub 1 an la 1.000 de născuți vii în anul 2007 la 8 în anul 2015).

Dacă România ar fi mers în primul deceniu, 1990-2000, la fel cum a mers în perioada 2000-2007, lucrurile ar fi arătat total schimbate.

Sloganul „Nu ne vindem țara” ne-a ținut un deceniu în loc, a întârziat o schimbare în economie și în societate cât pentru o generație.

România a pierdut anii ’80 și ’90, atât economic, cât și politic, ceea ce se vede acum din plin, când ne dăm seama că nu avem un orizont în fața ochilor în ceea ce privește recuperarea decalajelor, nu față de Germania, Franța, Italia sau Spania, ci față de Polonia, Cehia, Ungaria, unde salariile sunt duble, deși am stat la aceeași masă în comunism.

Trecutul nu mai putem să-l întoarcem, așa că ne uităm înainte cu speranța că aceia care au decizia pe mână s-au uitat puțin în istorie și au capacitatea de a înțelege ce înseamnă decizii strategice greșite, pornind de la ideea că putem face totul singuri, că nu avem nevoie de nimeni, că putem trăi „în durerea noastră” și n-avem nevoie de alții, care să ne spună ce să facem la noi în țară.

Întrebările următorului deceniu de Uniunea Europeană (pornesc de la ideea că această cosntrucție nu se va sparge) pentru România înseamnă: cum reducem polarizarea economiei; cum facem rost de un milion de oameni care să muncească; cum cosmopolizăm țara pentru a deveni cea mai bună destinație pentru investitori; cum deschidem și mai mult granițele economiei (nu punem bariere); cum aducem înapoi în țară jumătate de milion de români, cum determinăm noua generație să intre în business și să nu fie angajați, cum schimbăm mentalul oamenilor de a lua în calcul pentru un job ca primă opțiune o companie privată, românească, și nu statul sau o multinațională; cum aducem 500.000 de moldoveni în România și poate 100.000 de ucraineni pentru a întoarce acest declin demografic?

În rest, au Uniunea Europeană și America grijă de noi.