Iarba înaltă de acasă, ediția a doua

Cei de la Telegraph sunt conștienți că Marea Britanie este o destinație favorită a investițiilor, că engleza este limba de business a lumii, că în Londra sunt mai mulți bancheri francezi decât la Paris sau că dispun de sisteme legislative și fiscale bine puse la punct sau de infrastructură în regulă. Dar competitivitatea înseamnă mai mult, înseamnă și timp liber, scenă artistică, școli; mai mult, spu-nea jurnalistul britanic, tot sistemul trebuie upgradat, adus la nivelul secolului XXI, alături de oameni și sisteme care încurajează inovația și creativitatea. Sincer, mi s-a părut exagerat să ai astfel de probleme, dar de fapt asta se cheamă luciditate și viziune.
Tânărul cu care m-am întâlnit mi-a scris, iar istoria lui a apărut în revistă la un moment dat. A lucrat de-a lungul și de-a latul lumii, din Asia până în nordul Europei, pe mare și pe uscat, pentru mari companii. Cel mai recent a lucrat pentru un gigant al transportului mondial, o companie cu tradiție și proceduri stricte – a dat în jur de 15 interviuri pentru a obține postul, față în față sau la telefon. A reușit să obțină postul și, din ce mi-a povestit, a fost o perioadă bună pentru el. Acum a decis să se întoarcă acasă și își căuta un job; și, ce să vezi, ce a funcționat în Asia sau în Europa nu mai funcționa în România, iar oamenii de aici decideau rapid, nu după câteva întâlniri, că omul nu se potrivește cu compania lor. Ba era supracalificat, ba ce dacă vânduse avioane, dacă nu a vândut carton pre-sat nu e în regulă, ba banii erau o problemă, ba cine mai știe ce ieșea din normele locale și nu se lega nimic.

Înțeleg că ceea ce trăiește tânărul de care povestesc este un fenomen real – povestea de multe ori tulbure a celor care se întorc din străinătate și descoperă că nu se mai potrivesc cu societatea de aici. În ciuda competențelor acumulate, în ciuda cunoștințelor căpătate, în ciuda numelor de companii de pe fostele cărți de vizită, acești oameni își găsesc cu greu locul, de multe ori făcând compromisuri nedrepte. Și nu este numai cazul celor care au lucrat, ci și al tinerilor care au mers la studii în străinătate. Îmi cer scuze pentru generalizare, unii chiar nu-și au locul în ce o să spun mai departe, dar trebuie să zic: în alienata societate românească, prinși într-o competiție absurdă și în jocuri pe care nu mai vrem și nu mai putem să le deslușim, marcată freudian de un complex de infe-rioritate cleios, mulți nu mai au loc. Uite o temă interesantă pentru ștabii acestei nații, după ce vor fi rezolvat cele câteva diferențe care ne separă de Marea Britanie – climatul politic, economic și social, infrastructura, legile, taxele, sistemul de învățământ. Avem nevoie de competențe și de oameni care să știe să facă lucruri și care să le și facă, nu doar de politruci care au răspunsuri la orice, dar nu mișcă un pai. Oameni care să fi lucrat în lume, care să știe ce înseamnă responsabilitatea și corectitudinea și colaborarea. Ce le oferim, cum îi primim, cum inversăm exodul creierelor?

În urmă cu șapte ani am scris un text pe aceeași temă, care se chema „Iarba înaltă de acasă“ în care am povestit un banc; îl reiau, pentru că rămâne de actualitate:

Un ministru vede într-o seară, după ce iese din instituția pe care o conduce și urcă în mașina de serviciu, doi bărbați care mâ-ncau iarbă pe marginea drumului. Îi spune șoferului să oprească, coboară și se îndreaptă spre cei doi.

„De ce mâncați iarbă?“, îl întreabă pe primul.

„Nu avem bani, suntem șomeri și săraci și suntem nevoiți să mâncăm iarbă“, răspunde cel întrebat.

„Păi veniți la mine acasă și vă dau eu suficientă mâncare“, răspunde ministrul.

„Oh, domnule, am soție și trei copii. Sunt acolo, sub copac“, arată primul om.

„Să vină și ei“, răspunde ministrul. „Și tu poți veni“, continuă el, întorcându-se spre al doilea om.

Umil, acesta răspunde că are nevastă și șase copii. „Îi luăm pe toți“, spune ministrul, hotărât.

Intră cu toții în mașină, o mulțime de oameni într-o mașină altfel încăpătoare, dar care se dovedește, acum, prea mică. Pe drum, unul din cei doi zâmbește recunoscător: „Domnule, vă mulțumim pentru bunătate și pentru că ne-ați luat pe toți!“.

Ministrul, zâmbitor și el: „Mă bucur și eu. O să vă placă la mine acasă. Am o curte mare și iarba are un metru înălțime!“.

Ilustrez cu o „Pieta“ a maestrului Corneliu Baba.