I LOVE MY JOB. O meserie despre povești scrise în ziduri

Pentru arhitecta Anca Damaschin, restaurarea nu înseamnă doar clădiri, ci oameni, memorie și promisiunea făcută celor care vor veni. Iar fiecare zid vechi e o poveste care așteaptă să fie ascultată, nu rescrisă.

Când am întrebat-o pe Anca Damaschin cum și-ar descrie meseria unui copil de 10 ani, voiam să primesc un răspuns de la un arhitect care să meargă dincolo de termeni tehnici. Iar ea mi-a răspuns neașteptat: „E una dintre cele mai grele întrebări pe care le poți pune unui arhitect”. A continuat povestind o scenă care explică de ce. În urmă cu câțiva ani, a lucrat cu un grup de copii între 6 și 8 ani. Nu le-a vorbit despre structuri, planuri sau stiluri arhitecturale, ci le-a arătat cum funcționează gravitația, cum împingi un obiect, cum se echilibrează un corp în spațiu. Iar la final, împreună, au construit din carton, bețe și plastilină un oraș al viitorului. „Rezultatul lor a fost atât de surprinzător încât mi-a devenit limpede că arhitectura e, înainte de toate, un proces de descoperire continuă”, spune ea. „Un experiment care încearcă să protejeze omul și activitățile lui.” Apoi a formulat răspunsul în cea mai simplă frază posibilă: „Întotdeauna, ceea ce construim trebuie să ajute oamenii să se simtă bine, în siguranță și să trăiască fericiți. Meseria de arhitect înseamnă să creez locuri frumoase și sigure pentru toți, ca lumea să fie un loc mai bun pentru fiecare dintre noi, dar și pentru cei care vor veni după noi.” De aici începe întreaga poveste a Ancăi Damaschin — una în care arhitectura nu e doar tehnică, ci include și educație, cultură, etică, memorie urbană și responsabilitate față de timp.

Când vorbește despre începuturi și motivele alegerii acestei profesii, Anca Damaschin nu o descrie ca pe o vocație timpurie și nici nu pretinde că a știut de copil că va deveni arhitect. Dimpotrivă, spune cu onestitate că a ajuns aici aproape din întâmplare — și că norocul ei a fost că și-a găsit drumul abia după ce a intrat în facultate. „Acum 30 de ani, accesul la informație în diferite domenii era dificil sau chiar inexistent, iar consilierea adolescenților pentru alegerea unei cariere corecte nu era disponibilă, cel puțin în cazul meu. Prin urmare, am ales drumul profesional pornind doar de la propria evaluare asupra capabilităților și pasiunii personale. Pot spune că am avut noroc și instinct, deoarece pasiunea pentru arhitectură a început odată cu primul an de studii la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, până atunci neștiind aproape nimic despre acest domeniu. A fost revelația unui domeniu complex, cu multiple valențe și posibilități de dezvoltare profesională, care m-a captivat tot mai mult pe măsură ce am avansat.” A descoperit un domeniu complex, multidisciplinar, „o combinație între tehnic, artistic, social și urbanistic”, și s-a lăsat absorbită de el. A învățat din biblioteci, din expoziții, din orașe vizitate, din forme, lumini, proporții. „Cu cât citeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama cât de puțin știu. Arhitectura e un domeniu în care nu termini niciodată școala. E un proces perpetuu de învățare.”

La început era fascinată de minimalism, brutalism, funcționalism și îi admira pe Loos, Le Corbusier, Tadao Ando. Apoi a venit un moment care i-a schimbat perspectiva, un seminar în care a fost nevoită să studieze un stil pe care, la început, îl detesta: Art Nouveau. „Mă enervau «verzele decorative»”, glumește ea. „Mi se părea un stil prea încărcat, prea ornamental.” Dar lectura a învins preconcepția: descoperind Viena 1900, Gilded Age New York, istoria socială, economică și politică a epocii, s-a produs un declic. „Am realizat atunci că orice stil arhitectural de marcă este în fapt o expresie fizică a unui moment culminant al societății umane – «expresia fizică a puterii» – și am înțeles ce importanță extraordinară are în evoluția omenirii marcarea fizică, pe oricare stradă, a acestor momente de vârf, ca niște borne istorice de la care omenirea nu se mai poate întoarce. De aceea în intervențiile pe clădirile cu valoare istorică, este esențial să înțelegem contextul și dinamica epocii, metodele de lucru, materialele folosite, precum și pârghiile care au condus la realizarea acelor construcții. Doar cu aceste cunoștințe putem realiza intervenții corecte și fundamentate, evitând omisiunea detaliilor, aparent fără importanță, dar care în fond definesc valoarea și autenticitatea.” Proiectele care au în centru clădirile istorice au dobândit o pondere tot mai mare în activitatea ei, astfel că de-a lungul timpului s-a specializat în restaurare. „Pentru oricine, prima emoție vine întotdeauna din ce se vede cu ochiul liber. În unele cazuri admiri buna întreținere, în alte cazuri ești întristat de starea deplorabilă. Totuși, în timp, am realizat că nu pot să mă detașez complet de «ochiul profesionistului», deoarece această percepție tehnică și cunoașterea aprofundată a domeniului devin un reflex automat pentru a interpreta și înțelege dintr-o privire structura, detaliile. Această abordare lasă deoparte emoția pură. Cred că răspunsul este de fapt că anumite clădiri mă entuziasmează când găsesc detalii și sisteme pe care nu le-am mai întâlnit. Fiecare clădire are propria sa poveste, iar unele dezvăluie aspecte unice ale tehnicii și expresiei estetice: sunt construcții ca adevărate manuale de bună practică a epocii de care aparțin, altele mă surprind prin creativitate sau proporții splendide.”

Astfel, spune Anca Damaschin,  fiecare construcție istorică reprezintă o lecție, un univers în sine, în care detaliile și sistemele complexe creează un impact emoțional și intelectual profund. „Aceasta continuă să fie o sursă nesfârșită de învățare, descoperiri și emoții, care mă stimulează să aprofundez și să apreciez cu adevărat valoarea și frumusețea unei clădiri încărcate de istorie și cultură.” De fapt, după cum povestește ea, în lumea Ancăi Damaschin, zidurile vorbesc. Nu cu glasuri, ci prin urmele timpului, prin textura unei pietre atinse de generații sau prin liniștea unui pridvor care a văzut totul și a tăcut. „Clădirile vechi ne dezvăluie povești profunde despre oameni – despre modul în care și-au păstrat identitatea, valorile și tradițiile”, spune ea. Pentru un arhitect de restaurare, fiecare detaliu e o formă de memorie, iar fiecare intervenție, o conversație cu trecutul. A învățat că, dincolo de tehnici și materiale, clădirile vechi ascund ceva mult mai fragil: felul în care comunitățile au știut să trăiască împreună, să se sprijine, să își transmită mai departe moștenirea. „Sunt martori tăcuți ai rezilienței și solidarității din trecut”, explică ea. „Ne oferă lecții despre cum oamenii au contribuit la istoria așezărilor și a culturii noastre.”

În fond, restaurarea nu e doar o meserie, ci o formă de respect pentru povestea umană ascunsă în ziduri. Deși lucrează cu trecutul, gândul ei se îndreaptă mereu spre viitor. „Restaurând și conservând clădiri istorice, simt că protejez identitatea și moștenirea culturii noastre pentru generațiile viitoare”, spune Anca. Nu o interesează gloria imediată, ci durabilitatea gestului. „Lucrez pentru oameni pe care nu-i voi întâlni niciodată, dar care, sper, vor simți că moștenirea lor a fost păstrată și respectată.” În biroul ei, între planșe și fotografii alb-negru, ar putea fi scris un singur motto: „De fiecare dată când atingem o structură istorică, preluăm poveștile oamenilor dinaintea noastră și le spunem mai departe, cu respect și iubire”. E o frază care sintetizează nu doar o filosofie profesională, ci și o formă de etică: într-o lume grăbită să demoleze, ea alege să repare. Privind înainte, își dorește să ducă mai departe această misiune de echilibru între vechi și nou. „Vreau să contribui la conservarea și revitalizarea patrimoniului construit, promovând soluții inovatoare și respectuoase față de valoarea istorică”, spune ea. De asemenea, își dorește să continuie cercetarea și documentarea arhitecturii istorice, pentru a oferi soluții durabile și pentru a asigura transmiterea moștenirii culturale pentru generațiile viitoare: „În esență, îmi propun să acopăr toate fazele de intervenție, de la studiu și proiectare, până la execuție și monitorizare, contribuind activ la menținerea și valorificarea patrimoniului arhitectural național”.   

Întrebări și răspunsuri din interviul cu arhitecta Anca Damaschin:

1. Există o clădire care „v-a vorbit”?

Toate clădirile vorbesc dacă stai să le asculți, dar mai ales dacă înțelegi limba în care îți șoptesc. În esență, aceste edificii comunică în timpul lor, relevând spiritul, istoria și vulnerabilitățile pe care le poartă în structura lor. Cu cât timpul este mai îndepărtat, cu atât vocea este mai fragilă și mai voalat exprimată, iar reacțiile de respingere sau deteriorare devin mai violente dacă nu știm să răspundem corespunzător. Clădirile pot „arunca” tencuiala nepotrivită, se pot prăbuși mai devreme, pot aduce umezeală și mirosuri, ca și cum ar prefera să dispară decât să fie tratate incorect. Este de manual de buna practică cazul când, din dorința de a proteja, s-a montat o tâmplărie nouă cu geam termopan, iar în câteva săptămâni, toate spațiile au început să se umple cu mucegai. Clădirea „vorbește” dintr-un alt timp și reacționează în consecință. Este natural ca, pe măsură ce ne apropiem de timpul prezent, să devină mai permisive, un pic mai indulgente cu noi, dar asta pentru simplu motiv că avem un limbaj mai apropiat. Clădirile istorice poartă un mesaj despre autenticitate, despre respect pentru timp și pentru valorile culturale pe care le reprezintă. În acest context, ascultarea și înțelegerea limbajului lor devin actul de respect și responsabilitate al celui care le protejează și le conservă.

2. Dar un proiect care „nu v-a dat pace” nici după ce l-ați terminat? De ce?

Există numeroase cazuri în care un proiect „nu-ți dă pace”, chiar și după finalizare. În mod particular, cele mai frustrante pentru mine sunt proiectele care rămân în sertar. Le realizezi, primesc avize și autorizații și, cu toate acestea, mor independent de cât de mult te implici. Cel mai frecvent, este invocat motivul financiar și este supărător când te confrunți cu această ”inocență” a beneficiarului și până la urmă lipsă de responsabilitate.   Cu cât se așteaptă mai mult, cu atât costurile vor crește, din motive tehnice și economice, iar această situație conduce întotdeauna la agravarea stării construcției. Proiectele serioase au drept scop dezvoltarea, conservarea și valorificarea patrimoniului, nu desenarea pentru satisfacția artistică.  Un proiect de calitate implică responsabilitate, implicare, resurse și mai ales timp, iar când condițiile financiare și de planificare nu permit finalizarea acestuia, timpul pierdut care putea fi canalizat spre o altă lucrare, rămâne o sursă de frustrare.

3. Exemple de bugete pentru restaurări?

Bugetele proiectelor la care lucrez în domeniul restaurărilor sunt în general de dimensiuni mari, deseori fiind vorba de sume care ating milioane de euro. Această realitate poate părea descurajatoare pentru beneficiarii privați, însă este crucial să discutăm și despre destinația și importanța acestor lucrări. Pentru clădirile publice, indiferent dacă este vorba de reconversia unei structuri istorice sau de restaurarea unei clădiri fără schimbare de destinație, toate cerințele legate de stabilitatea structurală, măsurile de protecție, accesibilitate și alți parametri tehnici trebuie îndeplinite conform standardelor aplicabile destinației respective. Aceasta, implică costuri ridicate, deoarece exigențele sunt mai stricte și trebuie respectate pentru a asigura conservarea și funcționarea pe termen lung. În cazul locuințelor private, standardele tehnice sunt mult mai simple, iar costurile de execuție, în condițiile respectării acestor norme, nu depășesc în general cele ale unei construcții de calitate ridicată. Astfel, dacă bugetele pentru proiectele de restaurare publică pot ajunge la milioane de euro, pentru o locuință particulară, investițiile frecvent nu depășesc valoarea unei case moderne, bine executate. Această diferență subliniază importanța și complexitatea procesului de restaurare, ce trebuie gestionat cu responsabilitate și cu respectarea rigorii tehnice și artistice, pentru a păstra valoarea patrimoniului și pentru a obține rezultate durabile.

4. Dacă mâine v-ar lăsa cineva cheia oricărui monument din România, fără limită de buget, ce ați alege și de ce?

Această întrebare reprezintă o provocare majoră. Cum poți alege prima dintre atâtea posibilități superbe și nevoi disperate în același timp? Cred că aș opta totuși pentru un proiect care să combine recuperarea, conservarea și valorificarea unui model definitoriu și foarte special pentru istoria noastră și pentru zona rurală, și anume sistemul defensiv al culelor din sud-estul României. Este un subiect foarte puțin cunoscut la nivel de context istoric și geografic raportat la cât de important a fost pentru perioada respectivă. Probabil mulți au auzit despre aceste cule, unii
le-au vizitat, câteva sunt în circuit muzeal. Au mai rămas în picioare vreo 18, cele mai multe în ruină, dispersate pe mai multe județe, de la Mehedinți până în Argeș, dar au fost mult mai multe în acest areal. În aparență, ele sunt prezentate ca locuințe întărite, însă, de fapt au reprezentat un sistem defensiv dezvoltat cu forțe proprii de boierii locali pentru protejarea comunităților. Un scop similar cu ce au însemnat cetățile sătești din Transilvania, dar dezvoltat într-o cu totul altă manieră, urmând un alt model defensiv copiat la o scară minoră.  Culele erau amplasate inteligent, ca puncte de observație a drumurilor, și în același timp fortificate, erau puncte de comunicare de la o comunitate la alta și în același timp de rezistență, și nu întotdeauna erau folosite ca locuințe permanente. Un proiect de intervenție nu ar presupune doar recuperarea și reabilitarea acelor câteva cule aflate încă în picioare, dar mai ales marcarea întregii rețele, imaginarea unor trasee culturale și explicarea sistemului defensiv pe care acestea îl reprezentau. Care ar fi, în plus față de conservarea și punerea în valoare a unor construcții istorice, scopul unui asemenea proiect? În primul rând, înțelegerea unei perioade din istoria noastră mai puțin abordată, dar extrem de relevantă pentru a explica modul în care populația s-a adaptat, și cum a dezvoltat o reziliență și o capacitate de organizare locală bazată pe mijloace modeste, dar bine coordonate și aplicate cu înțelepciune. Fără această înțelegere, aceste construcții sunt lipsite de contextul real istoric și nu au cum să supraviețuiască doar ca simple puncte uitate ale istoriei. Readucerea lor în prim plan în varianta explicării unui întreg sistem le va promova ca martori al ingeniozității, al solidarității și al rezistenței comunităților din trecut.

5. În meseria dvs., care e mai greu de gestionat: zidurile sau oamenii?

Răspunsul este simplu: oamenii reprezintă cel mai dificil element de gestionat în meseria mea. În timp ce zidurile rămân pe loc cuminți, așteptând cu răbdare să primească suportul și intervenția potrivită pentru a servi scopului lor, omenii sunt într-o continuă mișcare purtați de o multitudine de gânduri și interese, fiind de multe ori incapabili să înțeleagă care este în fapt scopul. Gestionarea oamenilor implică coordonarea, motivarea și armonizarea unor personalități, interese și niveluri diferite de experiență și comunicare. În prezent, cel mai dificil și provocator este să-i faci pe oameni să colaboreze eficient și să lucreze împreună, mai ales în zilele noastre, când chiar și așezarea lor la aceeași masă, în sens propriu, devine o provocare majoră. Aceasta necesită răbdare, empatie și o înțelegere profundă a naturii umane, ceea ce face ca gestionarea oamenilor să fie o adevărată artă și o provocare continuă.

6. Sfatul dvs. pentru tinerii interesați de o carieră în arhitectură?

Pentru tinerii interesați de o carieră în arhitectură, recomand să se implice profund în studiul patrimoniului construit, să înțeleagă valoarea culturală și istorică a clădirilor și să își dezvoltă o bună înțelegere a tehnicilor de restaurare și conservare. Este esențial să fie pasionați de detaliu, să fie receptivi la provocările legate de adaptarea arhitecturii tradiționale la cerințele moderne, dar fără a compromite autenticitatea. În plus, trebuie să fie dispuși să colaboreze cu specialiști din diverse domenii — istoric, ingineri, artă — și să urmărească mereu perfecționarea și actualizarea cunoștințelor, pentru a putea contribui la păstrarea valorii și frumuseții patrimoniului pentru generații viitoare. Cariera în restaurare reprezintă o îmbinare subtilă între știință, artă și responsabilitate socială, iar pasiunea pentru aceste valori devine motorul succesului.

7. Cum arată o zi bună la birou pentru dvs.?

O zi bună la birou pentru mine înseamnă în primul rând o zi în care reușesc să găsesc echilibrul între creativitate și responsabilitate. Încep ziua cu o analiză atentă a stadiului proiectelor, apoi colaborez cu echipa pentru a identifica cele mai potrivite soluții de conservare și adaptare, respectând valorile patrimoniului.

O zi care îmi aduce satisfacție este cea în care pot găsi soluții inovatoare pentru probleme complexe, fără a compromite autenticitatea obiectivelor istorice. La finalul zilei, dacă știu că am reușit să păstrez integritatea și valorile unui edificiu, și am contribuit la transmiterea unei moșteniri culturale durabile, pot spune că ziua a fost „de succes”. Un sentiment de împlinire îl experimentez atunci când știu că proiectele mele ajută la conservarea și respectarea identității culturale a comunităților pentru generații întregi.

8. Pentru cine lucrați, pentru prezent sau pentru oamenii pe care nu-i veți întâlni niciodată, adică viitorul?

Pentru mine, munca mea nu are doar un scop temporal. Restaurând și conservând clădiri istorice, simt că protejez identitatea și moștenirea culturii noastre pentru generațiile viitoare. Lucrez pentru cei care nu-i voi întâlni niciodată, dar știu că ceea ce facem va rămâne și le va oferi acestora o legătură autentică cu trecutul. Îmi doresc ca prin ceea ce construiesc și conserv, să las o amprentă durabilă, care să inspire și să educe pe cei ce vor veni după noi, chiar dacă nici măcar nu-i voi cunoaște vreodată. Lucrez pentru oameni pe care nu-i voi ști niciodată, dar care vor trăi și vor fi recunoscători că moștenirea lor a fost păstrată și respectată.