I love my job. Indiana Jones, varianta românească. Povestea Alinei Iancu, una dintre puținele femei arheolog din țara noastră. Ce provocări și avantaje aduce o astfel de meserie?

Încă din primul an de liceu, Alina Iancu știa cu certitudine ce facultate vrea să urmeze, dar și ce meserie își va alege după absolvire: arheologia. Și, cu toate că părerile apropiaților nu erau favorabile, acest domeniu fiind privit ca unul „al bărbaților”, ea a decis să nu se dea bătută, iar doctoratul, munca de cercetare și săpăturile făcute pe situri din România și străinătate i-au demonstrat că a făcut alegerea corectă. Ce implică acest job și de ce nu se înghesuie tinerii români să îl aleagă?

Mi-am dorit să devin arheolog încă din clasa a IX-a, fiind foarte pasionată de istorie. Fără să bănuiesc cu adevărat cât de complexă și frumoasă este acestă meserie, la finalul liceului am decis să dau admitere la Facultatea de Istorie. A fost singura mea opțiune pentru că deja știam ce vreau să fac. Fiind o alegere atât de de diferită față de ce au ales alți colegi, au fost mulți cunoscuți, în special din familie și chiar dintre foștii profesori, care m-au sfătuit să aleg altă meserie, arheologia fiind o profesie prea grea pentru o fată, în opinia lor”, povestește Alina Iancu, arheolog specialist la Institutul Național al Patrimoniului. Pasiunea pe care o avea pentru istorie și curiozitatea de a descoperi un domeniu de-a dreptul fascinant au fost însă mult prea mari, așa că a mers înainte pe calea pe care și-o dorea. „Percepția societății despre femeile care practică meserii cu o componentă importantă de muncă de teren este una mai degrabă negativă. Sper că prin entuziasmul cu care noi, femeile arheologi, ne desfășurăm activitatea și promovăm patrimoniul, vom reuși să schimbăm acestă percepție, iar pe viitor tinerele pasionate de acest domeniu să nu mai fie descurajate.”

În prezent este arheolog specialist și, cu toate că practică această profesie „cu drepturi depline” de 7 ani, a fost implicată în cercetări arheologice încă din 2012, din primul an de studenție. „Am urmat cursurile de licență și cursurile de master în cadrul Facultății de Istorie a Universității din București, iar ulterior am finalizat teza de doctorat la Școala Doctorală de Istorie UB. Începând cu 2016 am beneficiat de burse de studiu la Varșovia (Polonia), Atena (Grecia) și Copenhaga (Danemarca) și am luat parte la diverse cursuri de specializare în afara țării”, își descrie ea pe scurt pregătirea profesională.

Spre deosebire de alte domenii, ea subliniază că în arheologie prima condiție pentru a te putea angaja este să ai studii de specialitate. „Arheologii debutanți trebuie neapărat să fi absolvit un master în domeniu, iar pentru a deveni arheolog specialist este necesar să finalizezi o teză de doctorat. În plus, arheologii experți au la activ numeroase publicații și experiență solidă în domeniu.”

Așadar, pe lângă studii, spune că și experiența este la fel de importantă, întrucât arheologia necesită un set complex de cunoștințe și însușirea unor tehnici și metode specifice de cercetare de teren și de documentare. „De exemplu, arheologii trebuie să știe să folosească cel puțin câteva dintre instrumentele de bază din domeniu pentru a participa cu succes la o cercetare arheologică (metode de înregistrare a informației, metode de cartografiere, obținerea de măsurători la fața locului etc). Așadar, viața unui arheolog este mult diferită față de filmele cu Indiana Jones cu care publicul larg s-a obișnuit.”

De asemenea, completează ea, un bun arheolog trebuie, în primul rând, să iubească natura, să fie o persoană dinamică și să accepte un stil de viață care implică plecări repetate cu ocazia desfășurării cercetărilor de teren, a conferințelor și cursurilor de specializare care de multe ori au loc în afara țării. „În plus, arheologii studiază și se instruiesc permanent, fiind mereu deschiși la noi oportunități pentru a se perfecționa și pentru a putea disemina rezultatele cercetărilor pe care le desfășoară într-un mod cât mai profesionist.”

În ceea ce o privește, de-a lungul timpului a luat parte la cercetări arheologice atât în România, săpând de aproape zece ani la cetatea Histria, și cu alte ocazii în așezarea rurală Caraburun de lângă Jurilovca, în cetatea Tropaeum Traiani, în cetatea Noviodunum și tellul Gumelnița, cât și în străinătate. „Am participat și la cercetări în Bulgaria, mai exact la cetatea Apolonia Pontica (actualul Sozopol), în Turcia la Labraunda, lângă Milas și în Grecia, unde am desfășurat stagii de cercetare la Olimpia, în Peloponez, pe parcursul doctoratului și mai recent la Olint, în nordul Greciei.”

La adăpostul AC-ului sau sub arșița soarelui

Printre cele mai frumoase aspecte ale acestei meserii, Alina enumeră posibilitatea de a învăța mereu lucruri noi, lipsa unei rutine de lucru, crearea unor prietenii cu colegi din alte țări sau chiar alte continente, experiențe inedite pe șantiere, la congrese internaționale, privilegiul de a beneficia de burse la instituții prestigioase, integrarea într-o rețea de internațională de cercetători, posibilitatea de a aduce lucruri noi prin studiile pe care cei din domeniu le realizează și bucuria de a împărtăși unei comunități de oameni pasionați de patrimoniu propriile descoperiri.

Pe de altă parte, susține că aspectele mai degrabă neplăcute sunt puține. „Uneori munca de teren este solicitantă din punct de vedere fizic, iar arheologii trebuie să facă față și unor evenimente neașteptate, precum este vremea rea care ne prinde uneori săpând pe sit. În plus, participarea la săpături arheologice implică adaptarea la un mediu mai puțin prietenos, trebuie să lucrăm cu echipamente corespunzătoare (de exemplu, chiar dacă este vară este recomandat ca pe teren să purtăm bocanci pentru a evita accidentările). Alte impedimente sunt reprezentate de dificultățile birocratice, căci și în arheologie ne lovim de multe ori de incapacitatea instituțiilor statului de a gestiona corect resursele de patrimoniu și de a investi în mod corespunzător în cercetare.”

Potrivit Alinei, deși munca de teren reprezintă o parte importantă în viața unui arheolog și presupune participarea activă la săpături arheologice pe diverse situri, atât în România cât și în străinătate, cercetarea de laborator este și ea o componentă care ajută la o mai bună înțelegere a artefactelor descoperite. „Prin prelevarea de probe și investigarea lor sub microscop ori prin efectuarea de alte analize complexe, arheologul reușește să înțeleagă mai bine caracteristicile obiectului, fapt care îi permite să scrie studii mai bine documentate despre cum au fost, de pildă, realizate și folosite obiectele din trecut. Pe de altă parte, activitatea la birou presupune o parte organizatorică, de planificare, dar în spatele vieții de arheolog există și o muncă sistematică de documentare, etapă care ocupă o parte importantă a programului nostru și se realizează adesea în biblioteci de specialitate sau în arhive.”

Calea cea grea

În ceea ce privește provocările întâlnite până acum în meseria sa, în paralel cu faptul că a fost nevoită să se acomodeze la un stil de viață foarte dinamic, Alina mai spune că și-a ales și o specializare aproape necunoscută în țara noastră: arheologia textilelor, o disciplină care le permite prin analize minuțioase de laborator să reconstituie veșmintele pe care oamenii le purtau acum sute sau chiar mii de ani și presupune cercetarea atentă a materialelor, instrumentelor și tehnicilor prin care artizanii din trecut își confecționau pânzele din care realizau veșminte și alte textile necesare traiului zilnic. „La fel de dificil a fost să popularizez această direcție relativ nouă de cercetare în țara noastră, lovindu-mă de multe ori de neîncrederea colegilor mai mari, care la început nu au crezut pe deplin că această nișă va putea avea succes în România, unde clima favorizează descompunerea obiectelor din materiale organice, printre care și textilele. În prezent însă sunt implicată în numeroase proiecte atât în țară cât și în afara granițelor, prin care reușesc să pun în valoare această componentă fragilă dar deosebit de importantă a patrimoniului european.”

Legat de modul în care gestionează, din acest rol, work-life balance-ul, ea spune că arheologia este o profesie în care investește foarte mult din punct de vedere sentimental, îi face plăcere să fie activă și să se implice în proiecte, să studieze și să cerceteze. „Niciodată nu am simțit că îmi răpește timp personal, nici măcar în perioada foarte intensă când îmi finalizam teza de doctorat. Faptul că am ocazia să călătoresc frecvent și să leg prietenii deosebite cu alți arheologi, antropologi, conservatori, restauratori, muzeografi și oameni din domeniul patrimoniului care împart aceleași pasiuni comune mă determină să mă bucur de fiecare experiență. Nu simt arheologia ca pe un job obișnuit și împovărător ce aduce cu sine o rutină anume. Cu siguranță dacă ar trebui să îmi aleg din nou profesia, aș opta tot pentru cea de arheolog.”

O lume a surprizelor

Când am întrebat-o care e cel mai vis profesional al său, tânăra spune că și-ar dori să își poată practica profesia cel puțin în modul în care a făcut-o până în prezent și să contribuie la o mai bună cunoaștere a domeniului în care s-a specializat, „iar în același timp sper ca în anii care vor urma să promovez în afara țării bogatul patrimoniu textil pe care România îl deține”.

Ce nu-i lipsește însă din bagaj când merge pe teren? „În primul rând îmi iau cu mine truela – un mic instrument de mână cu vârf ascuțit fără de care nu pot să sap. Din trusa mea nu lipsesc nici alte unelte precum sunt pensulele și spatulele, utile pentru a putea săpa corect artefacte, ecofacte și biofacte mai fine și ca atare mai fragile (inclusiv schelete umane, care necesită multă migală). Lupa, șublerul, un mic cântar profesional și aparatul de fotografiat mă ajută, de asemenea, să măsor, să cântăresc și să documentez ceea ce sap, iar microscopul digital portabil este folositor pentru a analiza la fața locului piesele mai deosebite pe care le descoperim.”

Despre cele mai importante descoperiri făcute în timpul săpăturilor, deși spune că îi este greu să aleagă un singur obiect, mai ales că a avut ocazia să participe la cercetări desfășurate în așezări și necropole care datau din epoca neolitică și antică până în perioada medio-bizantină și astfel a descoperit piese diverse, fiecare având o importanță în istoria siturilor respective, adaugă că au fost totuși, de-a lungul timpului, câteva experiențe speciale care i-au rămas în suflet. „Îmi amintesc cu entuziasm, de exemplu, de o vară în care am săpat în Templul lui Zeus de la Histria, județul Constanța, unde am descoperit un mic vas folosit în antichitate pentru a păstra uleiurile parfumate, numit alabastron. Nu descoperisem niciodată până atunci un vas întreg și am fost foarte impresionată de moment, mai ales că provenea chiar din templu. Cu altă ocazie, am descoperit obiecte fascinante în depozite sau chiar în vitrinele muzeelor. Tot la Histria a fost descoperită acum mult timp o furcă de tors romană din fildeș, pe care arheologii din a doua jumătate a secolului al XX-lea au interpretat-o ca mână de scărpinat, fără să recunoască adevăratul său rol. Abia anul acesta, la aproape un sfert de secol, am decis să republic acestă piesă unică în regiune și să discut pe larg adevărata sa funcționalitate.” În paralel cu pasiunea pentru istorie și arheologie, ea ne-a povestit că de câțiva ani colecționează obiecte vechi de patrimoniu, în special ii și alte piese de costum tradițional românesc. „Am strâns de-a lungul timpului peste 100 de veșminte populare, printre care ii, fote, vâlnice, pieptare precum sunt cele de Beiuș, bogat brodate, sau cele cu ciucuri de mătase de pe Valea Sălăuței, brâie, chimire și altele, dar și alte piese: vase de lut, fuse, furci de tors. Am în casă chiar și o roată de tors. Pe multe dintre aceste obiecte am reușit să le integrez în viața mea în mod practic, oferindu-le o a doua viață.”

Încet-încet a început să învețe practic și meșteșugurile textilelor tradiționale, mai ales cum să prelucreze fibrele, să toarcă și să brodez. „De asemenea, iubesc să fac plimbări în natură în zone cu potențial cultural ridicat pentru a înțelege mai bine topografia locurilor în care comunitățile umane au ales de-a lungul timpului să se dezvolte.”

Cei puțini

Din cei circa 1,28 de milioane de angajați în sistemul public românesc, doar 1.008 persoane au pregătirea de arheolog, potrivit datelor Repertoriului Arheologic Național, citate de Alina Iancu, adică mai puțin de 1 dintr-o mie. Dintre aceștia, 345 sunt arheologi debutanți, 272 sunt arheologi specialiști, iar 391, arheologi experți. Vorbind despre motivele pentru care această meserie nu e atât de populară în rândul absolvenților români, Alina ne-a spus că, în opinia sa, această meserie e aleasă de atât de puțini tineri din pricina faptului că nu este promovată, iar mulți dintre ei nu cunosc și nu au luat niciodată în considerare să devină arheologi. „În România contactul tinerelor generații cu patrimoniul este în general foarte limitat. Specializările sunt dificile, deoarece în țara noastră lipsesc resursele, nu avem biblioteci de specialitate, laboratoare bine dotate și nici o paletă foarte diversificată de cursuri în universități.” Totuși, celor care vor să devină arheologi le transmite să citească foarte mult, să fie curioși, să meargă în afara granițelor cu burse și să fie permanent la curent cu trendurile și cele mai recente publicații despre domeniul care îi pasionează. „De asemenea, le recomand să facă voluntariat, să participe la tabere și să meargă la cât mai multe muzee de arheologie și pe cât mai multe situri – de acolo vor putea să se inspire și să își cultive mai bine interesele, descoperindu-și astfel pasiunile.”

Carte de vizită

Alina Iancu, 30 de ani, arheolog specialist, Institutul Național al Patrimoniului

1. Practică această profesie de 7 ani, însă a fost implicată în cercetări arheologice încă din 2012, din primul an de studenție;

2. A urmat cursurile de licență și cursurile de master în cadrul Facultății de Istorie a Universității din București, iar ulterior a finalizat teza de doctorat la Școala Doctorală de Istorie UB;

3. Începând cu 2016 a beneficiat de burse de studiu la Varșovia (Polonia), Atena (Grecia) și Copenhaga (Danemarca) și a luat parte la diverse cursuri de specializare în afara țării;

4. Ca hobby, colecționează obiecte vechi de patrimoniu, în special ii și alte piese de costum tradițional românesc, dar e pasionată, totodată, de practicile și meșteșugurile textilelor tradiționale (prelucrarea fibrelor, torsul și brodatul) și de drumețiile în natură, în zone cu potențial cultural ridicat.

„I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care scoatem îi scoatem în față pe oamenii ce nu fac neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionați de ceea ce fac. Sunt mulți, iar poveștile lor sunt fabuloase: nu de puține ori, în interviurile Business MAGAZIN, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleți, tractoare, tehnologie ș.a.m.d.) – poveștile oamenilor pasionați de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.