HR-ul, cu pistolul la tâmplă

Serialul mi s-a părut cu atât mai interesant cu cât în rolul principal și totodată al naratorului apare Eric Cantona, nume cunoscut nu doar în universul actoricesc, cât mai ales în lumea sportului, ca fost jucător la Manchester United și în alte echipe. Deși reticentă la început, auzind că un fost fotbalist „s-a apucat” de actorie, prejudecățile mi-au fost rapid spulberate. Cantona a făcut o treabă excelentă în rolul lui Alain Delambre, un șomer de 57 de ani a cărui viață a fost dată peste cap după ce compania în care lucra a decis să facă restructurări și l-a concediat, deși avea o experiență de 40 de ani în resurse umane.

Producția prezintă dezumanizarea treptată a lui Delambre ca urmare a pierderii locului de muncă și efectele colaterale ale acestui eveniment asupra celor apropiați și nu numai, care se vor transforma în final într-o adevărată isterie publică.
Deprimat, din ce în ce mai compleșit de lipsuri după cei șase ani de șomaj, tratat cu o totală lipsă de respect și demnitate la locurile de muncă cu ziua și disperat să își găsească un nou job, Alain Delambre își pierde în cele din urmă speranța și motivația, fiind pe punctul de a renunța complet chiar și la ideea de a participa la un nou interviu. Probabil mulți vor empatiza cu personajul sau se vor regăsi în părți ale poveștii.

De-a lungul celor șase episoade, este adusă în discuție de mai multe ori discriminarea întâlnită în cadrul proceselor de recrutare din unele companii, în care indiferent de experiență, studii, calificări, persoanele trecute de o anumită vârstă sunt tăiate din start de pe listă, fie pentru a lăsa loc tinerilor la curent cu tehnologia, fie celor „cu relații”, precum și drama prin care trec angajații marilor companii în care procesul de automatizare conduce la pierderea a mii de locuri de muncă. Scenele de umilință la care personajul este supus de către supraveghetorii săi la serviciu amintesc și ele de povești actuale, precum recentul scandal din cadrul Amazon, în care angajații au raportat că nu li se respectă nici măcar nevoile fiziologice.

Lipsa unui serviciu stabil nu îl afectează însă doar pe Delambre; familia sa este nevoită să asiste la transformarea lui dintr-un soț și tată iubitor într-o persoană irascibilă, violentă și lipsită de scrupule. Când într-un final pare că se ivește o soluție salvatoare, un job în cadrul unei mari companii, Exxya, bărbatul va recurge la cele mai nebunești idei pentru a-l obține.

Însă și respectiva companie are secretele ei: un CEO obsedat de control, gata să apeleze la orice metodă, chiar și una ilegală și inumană, pentru a testa fidelitatea angajaților săi. Prins în jocul periculos al acestuia, Delambre intră pe o pantă alunecoasă care îl va costa chiar libertatea.

Cantona reușește, în pielea personajului central, să stârnească în rândul privitorilor un mix de sentimente: compasiune, indignare, amuzament, perplexitate. Pe alocuri, unele secvențe din serial seamănă poate prea mult cu alte producții. De pildă, protagonistul ne va aminti de Walter White din Breaking Bad, ajuns, dintr-un respectabil profesor de chimie, fabricant de metamfetamină, iar pactul dintre Delambre și gardianul închisorii în care a fost trimis, prin care și-a asumat să îl învețe pe acesta cum să studieze mai eficient pentru examenul de locotenent în schimbul protecției, seamănă izbitor cu Închisoarea îngerilor și „parteneriatul” dintre Andy Dufresne și Byron Hadley.

Întrebarea care se naște de-a lungul serialului este dacă faptele lui Alain Delambre au fost justificate și el merită compasiunea publicului pentru suferințele prin care a trecut, ori dacă în spatele omului disperat se ascunde un adevărat maestru al manipulării. Răspunsul îl veți descoperi însă pe măsură ce vă veți apropia de final.