Hotare, așa cum sunt stabilite de bancnota de un leu

Nu o să vorbesc aici despre conceptul acela cu două sau mai multe Românii, a fost mult prea des și mult prea inutil invocat, dar o să vorbesc despre fațetele aceleiași Românii; personal, fac parte din categoria nefericiților pentru care lumea nu începe la Romană și se termină la Șincai, așa că micul orășel de provincie unde o problemă de familie m-a dus săptămâna trecută nu m-a luat prin surprindere. Dar m-a făcut să mă gândesc.

Este târgul unde am copilărit, numele nu are importanță; orașul are istorie, la un moment dat armata română a dat o probă de bărbăție acolo și a învins, un oraș care a avut ceva industrie, ba era ceea ce se chema la un moment dat nod de cale ferată – asta într-o vreme când trenurile circulau și nu erau tăiate la fier vechi. Acum este doar un orășel cenușiu, un cenușiu brăzdat de albul varului cu care sunt boite bordurile și copacii din parc. Momentul dușului rece a fost cel în care am devenit conștient de faptul că leul era bancnota cu cea mai intensă circulație pe plan local, și nu, faptul că spun asta nu înceamnă o lipsă de patriotism. Leul stabilea un soi de hotar nevăzut în România, despărțea cotidianul meu de cotidianul locuitorilor micului orășel. O banală comandă de 80 de lei a declanșat un potop de mulțumiri de partea cealaltă de tejghelei, iar fata de la casieria magazinului local a surâs blând și înțelegător la nefericirea și la încurcătura unui bărbat aflat la rând în fața mea: „…un leu? Lăsați, îl aduceți mai târziu, sunt aici până la nouă…“.

Este o fațetă a României unde se dau șpăgi de milioane de dolari, unde se negociază orice, unde se pun la cale afaceri, unde se exploatează bogățiile subsolului și unde tineri IT‑iști talentați fac chestii minunate. Dar cumva afacerile și bogățiile subsolului și IT-iștii cei talentați sunt legați direct și profund de insul acela căruia îi lipsea un leu pentru a-și plăti cumprăturile, și dacă nu vom înțelege asta, tehnocrat sau simplu cetățean, nația asta nu se va însănătoși. Pentru că sărăcia cronică slăbește orice nație și taie orice șanse de a reuși reabilitarea unei nații.

Cultura sărăciei înseamnă ideea de a împărți oamenii în duși de nas și ducători de nas, în fraieri și șmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalității șanselor, idolatrizările gratuite și folosirea de manipulări grosolane. Mulțumirea de a supraviețui în orășele cenușii, unde nu există spital, nu există dascăli, nu mai există destui copii pentru a umple sălile de clasă. În aceleași orășele se fac locuri de joacă de 600 de milioane de lei vechi și closete în curțile școlilor de alte sute de milioane de lei vechi. Cultura sărăciei a creat o clasă de cetățeni care se tem. Se tem de prețuri, se tem de ziua de mâine. Se tem de ștabii locali, deși ei îi aleg. Cea mai mare problemă a României nu sunt deficitele sau datoria externă sau corupția, ci sărăcia, cea care generează toate cele dinainte, și corupție, și deficite, și datorie externă. Nu mai are rost să căutăm țapi ispășitori în fărâmițarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investițiile anemice sau în folosirea până la idioțenie a sintagmei „mână de lucru ieftină“ și nu mă refer aici la sărăcie așa cum o calculează instituțiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să își schimbe mobila din casă la cinci ani și la sărăcia care împiedică antreprenorii să își ducă la bun sfârșit visele; la sărăcia care face din funcționar un ins coruptibil și la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

Știți, omul acela căruia îi lipsea leul la cumpărături are aceeași putere cu tine, cititorule, iar leul acela îl face vulnerabil.

Un profesor de științe politice vorbea la un moment dat de un concept care ni se potrivește și nouă, acum, de neoleninism. Am mai vorbit: leninismul s-a dezvoltat într-o perioadă în care legitimitatea politică era asociată cu un soi de expertiză care venea dintr-o iluzorie posesie de cunoștințe superioare, expertiză asumată de liderii politici și susținută orbește de trepădușii acestora. Puritatea ideologiei și menținerea dominației politice a așa-zisei elite erau țeluri în fața cărora alegerile, opinia publică, constituția, legile, principiile democratice sau opoziția politică nu reprezentau nimic.

Cum e acum? Și nu numai la noi, ci peste tot în lume.

O comunitate locală puternică, cu un mod de gândire suplu, adaptabilă dar cu reguli ferme și leadership real poate fi răspunsul la dezvoltarea viitoare a României, poate asigura un viitor atât tinerilor cât și celor în vârstă, indiferent de starea sistemului de pensii de stat sau de evoluția sistemului educațional. Cum s-ar putea face trecerea de la baroni locali la leadership autentic sau de la inerția țăranului român și de la așteptatul banilor de la nepoții din Spania sau Italia la angajament altruist în folosul comunității și cu ce bani se poate face acesta sunt întrebări cât se poate de justificate, cât se poate de grele. Dar se poate și asta este șansa noastră.