Homepage cu un bec

Socot așa: becul cu incandescență a reprezentat, imediat ce a ieșit din creierii și munca domnului Edison, nu numai iluminat mai ieftin și de calitate, ci și cultură mai multă și mai accesibilă, afaceri, democrație și bunăstare. Prețul unei ore de citit, pe vremea când cititul era o activitate, ba chiar la modă, a scăzut considerabil față de perioada în care omenirea folosea lumânarea sau lampa cu gaz. Străzile au devenit mai vii, vitrinele mai colorate, teatrele mai animate, au apărut binefacerile schimbului trei și plăcerile imaginilor și culorii. În marea ei înțelepciune, Comisia Europeană, care știe mult mai bine decât noi și are și cu ce, a decis că becurile nu mai corespund.

Așa că au decis că trebuie să trecem cu toții la iluminat economic, ocazie cu care încăperile de prin case or să se transforme în frumoase săli de operație, iar personajele care populează încăperile în niște frumoși reprezentanți ai genului zombie suferind de icter. Lumina neoanelor și nici cea a soluțiilor conexe, halogen sau led nu-mi pare prea caldă, așa că putem intui ușor o trecere bruscă a reclamelor la cosmetice din zona prospețimii tenului spre cea a asigurării unor nuanțe rumene în lumină lividă, trecerea la ochelari cu lentile compensatoare și cine mai știe ce alte minuni tehnice.

Undeva într-un garaj al unei unități de pompieri din America arde un bec. Adresa exactă este 4550 East Avenue, Livemore, California, iar becul are 110 ani. A fost fabricat înainte de 1900 de către compania Shelby Electric și are numai patru wați. Becul a fost făcut de mână, iar filamentul este din carbon. A fost donat unității de pompieri de către un ins pe nume Dennis Bernal în 1901 și de atunci a fost aprins mai tot timpul, fiind folosit în patru sedii ale poliției și pompierilor din localitate. Povestea sa a devenit publică în 1972, de asta ocupându-se un reporter pe nume Mike Dunstan. În prezent arde necontenit de 36 de ani, după ce a fost mutat într-un sediu nou. Experții pun extraordinara sa rezistență pe seama puterii reduse, a faptului că a funcționat aproape continuu și a construcției fără greșeală.

Cred că așa ceva a devenit mai mult decât un obiect utilitar; este, în opinia mea un obiect de artă, mai reușit decât cutiile de supă ale lui Andy Warhol și mult mai valoros. Neîndoielnic că bătrânul bec cu filament va merge spre raftul cu amintiri, alături de pick-up și discul de vinil, de aparatul de fotografiat cu film, de casetele VHS sau alte tehnologii desuete. De cele mai multe ori asta se cheamă progres, deși niciun mp3 și niciun flac nu o să-mi mai ofere senzația pe care mi-a dat-o “Dark Side of the Moon” pe vinil. Și niciun led nu o să-mi mai ofere lumina micuței veioze cu cleștișor la care citeam în tinerețe.

Nu este nostalgie gratuită. Este de discutat în privința accesibilității becurilor economice, cu prețuri cam mari pentru media veniturilor sau în privința efectelor asupra sănătății. Nu cred că tehnologia este pregătită pentru trecere și nu cred că fabricile chinezești unde se produc ororile acelea cu lumină albă respectă normele ecologice invocate de europeni. Și, în ciuda oficialilor europeni, o să-mi setez ca homepage pagina becului din Livemore.