Henry Kissinger, diplomat american și laureat al Premiului Nobel pentru pace, a murit la 100 de ani

Cel mai cunoscut secretar de stat american a murit la 100 de ani, lăsând în urmă o politică extrem de controversată, care în anii 60 a însemnat deschiderea SUA către China sau relațiile cu lumea arabă. 

În ciuda răzbioului declarațiilor dintre China și SUA, puternicul președinte chinez Xi Jinping l-a omagiat la Beijing personal pe Henry Kissinger pentru tot ce a făcut în deschiderea relațiilor diplomatice cu China în anii 60, atunci când chinezii erau sub influența sovietică. 

Kissinger l-a folosit pe Nicolae Ceaușescu, cu care s-a întâlnit personal, și pe conducătorii Pakistanului, când a deschis relația cu China. 

Kissinger a murit la domiciliul său din Connecticut, potrivit unei declarații a firmei sale de consultanță geopolitică, Kissinger Associates Inc. Nu s-a făcut nicio mențiune despre circumstanțele morții marelui diplomat american, scrie Reuters.

Se spunea că va fi înmormântat în cadrul unei slujbe private a familiei, care va fi urmată, la o dată ulterioară, de o slujbă publică de pomenire în New York City.

Kissinger a fost activ și după ce a împlinit 100 de ani, participând la întâlniri de la Casa Albă, publicând o carte despre stilurile de conducere și depunând mărturie în fața unei comisii din Senat despre amenințarea nucleară reprezentată de Coreea de Nord.

În iulie 2023, a făcut o vizită surpriză la Beijing pentru a se întâlni cu președintele chinez Xi Jinping.

În anii 1970, în mijlocul Războiului Rece, el a contribuit la multe dintre evenimentele globale ale deceniului care au schimbat epocile, în timp ce a servit ca și consilier pentru securitate națională și secretar de stat sub președintele republican Richard Nixon.

Eforturile refugiatului evreu născut în Germania au dus la deschiderea diplomatică a SUA cu China, discuții de referință pentru controlul armelor dintre SUA și statele sovietice, legăturile extinse dintre Israel și vecinii săi arabi și Acordurile de pace de la Paris cu Vietnamul de Nord.

„Domnia” lui Kissinger ca principal arhitect al politicii externe a SUA a scăzut odată cu demisia lui Nixon în 1974, pe fondul scandalului Watergate. Cu toate acestea, el a continuat să fie o forță diplomatică în calitate de secretar de stat sub succesorul lui Nixon, președintele Gerald Ford, și să ofere opinii puternice pe tot restul vieții sale.

În timp ce mulți l-au salutat pe Kissinger pentru strălucirea și experiența sa, alții l-au catalogat drept criminal de război pentru sprijinul său pentru dictaturile anticomuniste, în special în America Latină.

Premiul Nobel pentru pace din 1973 – acordat în comun lui Le Duc Tho din Vietnamul de Nord, care l-ar fi refuzat – a fost unul dintre cele mai controversate vreodată. Doi membri ai comitetului Nobel au demisionat din cauza selecției, deoarece au apărut întrebări cu privire la bombardarea secretă a Cambodgiei de către SUA.

Ford l-a numit pe Kissinger un „supersecretar de stat”, dar și-a remarcat, de asemenea, înțepăturile și siguranța de sine, pe care criticii le numeau paranoie și egoism. Chiar și Ford a spus: „Henry în mintea lui nu a făcut niciodată o greșeală”.

Cu expresia sa dură și cu vocea cu accent german, Kissinger avea o imagine atât a unui academician, cât și a unui „bărbat al doamelor” , care făcea femeile să roiască în jurul său în Washington și New York, fiind burlac. Puterea, spunea el, era afrodisiacul suprem.

Volubil în ceea ce privește politica, Kissinger a fost reticent în chestiuni personale, deși i-a spus odată unui jurnalist că se vede ca „un erou cowboy, plecând singur”.

Cine este omul care, deși are 100 de ani și merge în baston, reușește să zguduie întreaga lume. Acesta și-a câștigat o așa faimă încât nici Diavolul coborât pe pământ nu ar fi avut îndrăzneala să-l contrazică

Rari sunt oamenii care să fi influențat evoluția politică a lumiI fără să fie împărați, regi sau președinți de țară. La 100 de ani împliniți, Henry Kissinger este una din rarele și bizarele apariții în această lume a politicii plină de contradicții, care nu a dispărut din peisaj nici atunci când și-a încheiat cariera publică.

Secretar de stat al Statelor Unite și consilier pe probleme de securitate națională în vremea președinților Nixon și Ford, între 1968 și 1977, Kissinger și-a câștigat o așa faimă încât nici Diavolul coborât pe pământ nu ar fi avut îndrăzneala să-l contrazică. Desigur că președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, l-ar fi dat bucuros cu capul de pereți pe Kissinger când acesta a spus că Occidentul nu trebuie să ajute Ucraina. Doar că, așa cum este văzut Kissinger, căruia, la 100 de ani împliniți, i se cere încă părerea despre soarta lumii, Zelenski ar prefera să se ia la trântă cu Satan, decât cu el. Sunt rari oamenii care să fi influențat evoluția politică a lumii fără să fie împărați, regi sau președinți de țară. Cu sute de ani în urmă, cardinalul Richelieu, prim-ministrul regelui Ludovic al XIII-lea al Franței (anii 1600), a fost unul dintre ei, deși nu venea dintr-o familie care l-ar fi îndreptățit pentru așa poziții înalte.

Henry Kissinger este un Richelieu modern. Richelieu a trăit însă 57 de ani. Kissinger a ajuns la 100 de ani și încă vorbește și-i scoate pe unii din minți prin ce spune. La fel ca Richelieu, Kissinger este fie puternic contestat, fie considerat un guru. La ultimul forum de la Davos, stațiunea de lux din Elveția unde se întâlnesc, anual, bogații lumii și presupușii lideri influenți din politică și pun la cale viitorul planetei, Henry Kissinger a vorbit, printr-un sistem de videoconferință. Și, desigur, grație statutului său de guru al politicii, nu putea rata o analiză a războiului din Ucraina. „Înainte de război m-am opus (aderării Ucrainei la NATO – n. red.), dar acum o Ucraină neutră nu ar avea sens”, a spus el. Ei bine, înainte el spunea taman invers, spunea că Occidentul nu trebuie să ajute Ucraina cu arme, iar  când venea vorba despre aderarea la NATO, Ucraina să-și ia la revedere pentru multe secole de aici înainte.

Desigur că spusele sale au provocat furie la Kiev, dar, când ești un Socrate al timpurilor moderne, toată lumea se uită în gura ta, chiar dacă ai 100 de ani, fie că spusele tale sunt drepte sau aiureli. „Un mare strateg”, îl alintă Wall Street Jurnal, principalul cotidian de busines al Americii, într-un mare articol ce-i este dedicat la împlinirea a 100 de ani și, desigur, îi trece în revistă previziunile, așa cum le trece, frecvent, pe cele ale lui Warren Buffett când e vorba de burse. „Lumea va fi un glob spart de competiția SUA-China și amenințată de noi arme îngrozitoare”, spune azi gurul veteran al politicii americane. Nu e de râs? Păi este, pentru că chiar el este strategul apropierii SUA de China. Politica apropierii SUA de China este a lui Kissinger și, cu siguranță, aceasta i-a adus faima. Acum, el spune cu totul altceva, la 50 de ani distanță. Dacă privești viața de la 100 de ani, 50 de ani, cât aveai atunci când puneai bazele apropierii SUA de China, ți se pare o vârstă de copil.

Dar nu este pentru prima dată când acești monștri sacri ai politicii se înșală. În 1992, Francis Fukuyama, un sociolog și politolog american, publica un eseu ce l-a făcut celebru, pe care l-a numit: „Sfârșitul istoriei și ultimul om”, eseu care a avut o carieră uluitoare. Comunismul în estul Europei căzuse, iar Fukuyama credea că liberalismul de tip occidental va triumfa pe toată planeta. Conflictele ideologice s-au sfârșit și cum istoria este o suită de conflicte, nemaiexistând conflixte, asta înseamnă sfârșitul istoriei, credea el. Pentru că suntem cu un război la graniță ce ne lovește direct, pentru că Kissinger a stârnit atâta patimă cu opiniile sale despre Ucraina, îl amintesc aici pe Zbigniew Brzezinski, un alt renumit politolog american, care vorbește în cartea sa „Marea tablă de șah” despre Ucraina ca despre o viitoare putere regională și despre Rusia ca despre o țară care nu are perspective în afara concertului european. Or, vedem clar că Rusia se îndepărtează azi de Europa. Pare că puțin îi mai pasă de Europa, deși tânjește după ea încă din istorie. Foștii țari și prinți ai Rusiei și-au căutat mereu soții din dinastiile europene, nu din cele ale Chinei.

Țarina Ecaterina cea Mare, marea admirație a rușilor de azi, era nemțoaică 100%, nu rusoaică, nici chinezoaică. Il Tempo, cotidian italian, îl numește pe Kissinger „Deus ex machina”, adică „Dumnezeul din mașină”. În tragediile grecești „deus ex machina” era un zeu care, în momentul  în care intriga de pe scenă era atât de complicată întât nimeni nu-i mai dădea de capăt, cobora pe o sfoară și rezolva problema. Așa să fie? Kissinger este cel care a organizat întâlnirea dintre președintele SUA Richard Nixon și președintele Chinei Mao Tse Dong, întâlnire care a normalizat relațiile între cele două țări, după 20 de ani de îngheț. Se întâmpla în 1972. Această înțelegere a permis Chinei să-și înceapă parcursul de principală putere mondială spre care tinde azi. După ani de zile, Kissinger și-a dat cu pumnii în cap: „Este cel mai prostesc lucru pe care l-am făcut în viața mea”. Dar, între timp, câștigase Nobelul pentru pace pentru contribuția lui la încheierea războiului din Vietnam, ajunsese o vedetă  pe care nimeni nu o putea contesta, așa cum nimeni nu ar îndrăzni să spună că Richard Gere joacă prost într-un film prost.

La 100 de ani ai lui, Kissinger vorbește la Forumul de la Davos, își exprimă opiniile despre mersul lumii, pentru că i se cer. Dacă i se cer încă, înseamnă că el a însemnat ceva pentru lumea asta, oricât de controversate ar fi fost opiniile sale.