George Butunoiu, la BM Storytellers: "Eu am ales să fiu la mijloc între angajați și angajatori, între români și străini"

Iată discursul lui George Butunoiu la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existență a revistei Business Magazin:

Eu am început activitatea de recrutare în urmă cu 22 de ani și tot timpul am lucrat numai la firma mea. Este adevărat că înainte de 2006 am fost asociat cu niște nume străine, pentru că dacă mă chema Ward Howell sau Alexander Hughes puteam să cer tarife de două ori sau de trei ori mai mari pentru același serviciu.

La începutul anilor 90, eram câțiva oameni care am avut ceva bani și eu am ales să fiu la mijloc între angajați și angajatori, între români și străini, și vrând-nevrând trebuie să ascult mereu plângerile unora sau altora. Angajații se plâng de angajatori, angajatorii de plâng de angajați, românii de străini, toată lumea se plânge de toată lumea. Ce pot să spun eu după 24 de ani în această piață este că relațiile dintre angajați și angajatori sunt mult mai proaste și mai tensionate decât erau în urmă cu 20 de ani. O parte importantă a angajaților îi detestă copios pe angajatorii lor, iar destui dintre ei îi urăsc de-a binelea. Și angajatorii la fel. Nu râdeți, e o problemă serioasă.

Toată ziua eu asta fac, mă întâlnesc cu angajați care spun de ce vor să plece și ce și-ar dori de fapt și cu angajatori care îmi explică de ce ar vrea să schimbe pe unul sau pe altul. Relațiile și încrederea dintre angajați și angajatori au coborât la cel mai scăzut nivel din câte îmi aduc eu aminte. Până în 1995, era încredere foarte mare între angajați și angajatori.

În toate studiile care s-au făcut până acum la nivel european, România a fost tot timpul pe ultimul loc la indicele de încredere generalizată, în jur de 10%. Asta înseamnă că orice român, instinctiv, are încredere doar într-unul din zece oameni care îl înconjoară. Despre ceilalți nouă are impresia că vor să îl înșele, să îl fure,  să îi facă cine știe ce grozăvie dacă nu e atent. În consecință, oamenii își iau măsuri de precauție față de lucruri care nu s-au întâmplat niciodată și consumă o mulțiume de resurse cu măsuri de protecție pentru a se apăra: angajații față de angajatori, angajatorii față de angajați, statul față de contribuabili și așa mai departe. În România este o risipă absurdă pe măsuri de prevenție.

Relațiile dintre angajați și angajatori sunt stufoase, dar aș vrea să mă opresc asupra problemei atașamentului: angajații au tendința să se atașeze afectiv de companie. Chiar sunt încurajați de către niște oameni de la HR, unii chiar o fac cu bună credință, le spun angajaților să aibă o relație cu compania ca și cum aceasta ar fi o vietate, o persoană; oamenii din HR nu își dau seama că nu e bine în primul rând pentru firmă, deoarece o relație afectivă este mult mai greu de gestionat decât orice alt tip de relație.

Cu cât angajații se implică mai mult în relația cu firma, cu atât deziluzia este mai mare. Asta pentru că, în general, pe firme nu le interesează ce ați făcut până acum pentru firmă, ci ceea ce puteți face de acum înainte. Degeaba ați făcut mii de sacrificii pentru firmă, dacă în viitor nu le mai puteți face sau nu mai puteți aduce performanță, e degeaba. Atașamentul e foarte mare în special în cazul pozițiilor joase, unde sunt salariile mai mici. Cu cât crește poziția și salariul, angajatul este mai atent, mai educat, mai versat și știe să își dozeze afecțiunea.

Lipsa de atașament de felul acesta dintre angajați și firmă e mult mai mare la străini. Aceștia cel mai adesea detestă firma. Profită la maxim de potențialul de moment și gata. Din punctul ăsta de vedere, e și de așteptat, românii oricum sunt mai afectuoși de felul lor, dar străinii pur și simplu bifează ce au de făcut și gata.