Găsim pe cineva 
căruia să-i pese?

Pe coperta acestui număr al revistei am preferat să punem un procent simplu, 5%. Însușită corect de români, cu rang sau fără, o creștere economică anuală de 5% ar putea scoate România din coada clasamentelor europene și ar rezolva chestiuni majore, sociale și economice. Pentru asta ne trebuiesc, în primul rând, oameni cărora să le pese.

Josè Antonio Abreu este un om căruia îi pasă. Ideea de bază a lui Abreu, dirijor, pianist, economist  și educator, a fost să învețe copiii săraci să cânte la un instrument și să facă parte dintr-o orchestră. A înființat Fundaciûn del Estado para el Sistema Nacional de las Orquestas Juveniles e Infantiles de Venezuela. Organizația a traversat zece administrații, de la Carlos Andres Perez la Hugo Chavez și urmașul acestuia, mizând pe puterea muzicii de a se transforma într-un agent de dezvoltare socială; Abreu a obținut prima finanțare din partea statului în 1976, după ce orchestra sa de numai un an a triumfat într-un concurs internațional în Aberdeen. În prezent, sub tutela autorităților, El Sistema a devenit o organizație care adună 102 orchestre simfonice formate din tineri, 55 de orchestre formate din copii, 270 de centre muzicale și 250.000 de muzicieni.

El Sistema l-a dat lumii pe Gustavo Dudamel, directorul muzical al filarmonicii din Los Angeles sau pe Edicson Ruiz, care la 17 ani devenea cel mai tânăr muzician primit în filarmonica din Berlin. În 2007 El Sistema a primit 150 de milioane de dolari, pentru dezvoltare, din partea Inter-American Development Bank; bancherii, cărora inițial li se părea că muzica clasică este a elitelor și nu pentru săracii lui Abreu s-au lăsat convinși de studiile care arătau că în jur de două milioane de copii educați de El Sistema și-au îmbunătățit performanțele școlare și prezența la cursuri și s-au îndepărtat de zona delicvenței juvenile. Banca a calculat că fiecare dolar învestit in El Sistema aduce 1,68 dolari în ceea ce se cheamă dividende sociale. Experiența lui Abreu este copiată astăzi în multe țări ale lumii.

Mie mi se pare o poveste uluitoare nu din perspectiva lui Aberu (care, desigur, este motorul afacerii) ci în privința modului în care politicienii au înțeles și ajutat El Sistema – trebuie să știți că mult hulitul Hugo Chavez a fost unul dintre cei mai importanți susținători ai proiectului (și cine va defini asta drept populism să își muște limba!).

El Sistema araă că se poate, timp de aproape 40 de ani și cu milioane de tineri și cu muzică bună, din aceea pentru elite. Nu s-ar putea și la noi, cu 5%? Cu un program național de combatere a sărăciei, cu sprijin pentru antrepenoriat, pentru fermieri, cu recalificare pentru șomeri, cu taxe omenești, cu toate chestiunile simple care formează premisele unei dezvoltări durabile. Cu bugete multianuale, cu planuri și gândire pe termen lung, cu mai puține studii de fezabilitate și cu mai multe rezultate concrete, fără clientelism politic, construind, în schimb, o elită economică și culturală. Soluțiile crizelor pe care le traversăm nu sunt ascunse în cine știe ce formule complicate, ar fi deajuns ca oamenii să-și facă bine treaba, să le pese. Și nu, nu este numai problema politicienilor sau a miniștrilor, ci a tuturor.

Leg de cele de mai sus un tablou al lui Adriaen Pietersz van de Venne, „Pescarii de suflete“ (1614). Este vorba de concurența dintre clericii protestanți și preoții catolici în capturarea sufletelor rătăcite, o alegorie a Reformei.