Frica de viitor, văzută de la Davos

Un interviu cu Anya Schiffrin, soția economistului Joseph Stiglitz, publicat de Reuters cu câteva zile înainte de începerea reuniunii anuale de la Davos, a fixat într-o cheie ușor tabloidă reflecțiile ulterioare pe marginea utilității Forumului Economic Mondial: “nevestele de la Davos” sunt preocupate să-și ia cu ele creme hidratante ca să facă față aerului de munte, tinerele nou-venite sunt mai înclinate să poarte tocuri înalte decât cizme antiderapante și în general toată lumea bârfește discret despre bețiile și aventurile nocturne ale onorabililor invitați la Forum de sex masculin.

Anya Schiffrin aprecia că Forumul e mai interesant în perioadele de revolte sociale, așa încât anul acesta vor fi multe sesiuni despre protestele Occupy sau despre “primăvara arabă”; cu tâlc, soția lui Stiglitz rememora însă o intervenție de acum câțiva ani a unui participant la o sesiune despre încălzirea globală, care spunea că schimbarea climei are și o parte bună pentru afaceri, fiindcă face mai ușoară forarea după petrol sub ghețari. În fine, zicea ea, “anul acesta vom vedea mai mulți șefi de state cu vederi conservatoare, din moment ce așa de puține guverne democratice au supraviețuit alegerilor și turbulențelor din 2011”.

Ironia doamnei trimitea la un cinism latent al participanților la Forum, fie ei manageri, bancheri, analiști sau politicieni, cinism care s-a simțit încă dinainte ca lucrările să înceapă oficial. George Soros și Nouriel Roubini s-au grăbit să revină în primplan cu previziuni catastrofice, în funcție de obsesiile și de interesele financiare ale fiecăruia (Soros: vine un război sau măcar o serie de tulburări sociale; Roubini: BCE trebuie să tipărească urgent bani, UE trebuie să accepte falimentul Greciei), iar președintele Goldman Sachs, Gary Cohn, a dezavuat îngrijorat ideea de impunere a unei taxe globale asupra tranzacțiilor financiare, amenințând că efectul ei ar fi părăsirea Europei de marile grupuri bancare și scumpirea serviciilor financiare pentru clienți.

Instituirea taxei, pe care liderii Europei continentale se luptă s-o impună în 2013 pentru a descuraja tranzacțiile riscante și a recupera o parte din banii cheltuiți cu susținerea băncilor, ar însemna, după Cohn, ca băncile cuminți gen Goldman Sachs să abandoneze o serie de activități speculative cu grad mare de risc (și cu câștiguri mari) în favoarea fondurilor speculative și a “sectorului bancar gri”, pentru că “riscul va migra de la sectorul bancar reglementat spre cel opac, nereglementat”. Să admitem totuși că nu era treaba lui Cohn să propună statelor o egalizare a terenului de luptă, printr-o extindere a reglementărilor și asupra fondurilor speculative (chit că ideea e vehiculată încă de prin 2002, când The Economist trăgea semnale de alarmă asupra pericolului ca “sectorul opac, nereglementat” să provoace o criză de sistem).

Ideea avea să fie reluată aproape imediat la Forum de premierul britanic David Cameron, care a proclamat că introducerea taxei pe tranzacțiile financiare, tocmai când Europa se luptă să se mențină pe creștere economică, e “pur și simplu o nebunie” ce va costa pierderea a mii de locuri de muncă (cert e că în City s-ar pierde într-adevăr destule). Nu doar taxa l-a enervat însă pe Cameron, ci birocrația și mulțimea de reglementări ale pieței muncii și ale comerțului din UE “impuse în numele protecției sociale”, tocmai când Uniunea are nevoie de locuri de muncă și de capacitate de adaptare, ca să facă față concurenței americane și asiatice.

Explicația lui pentru faptul că zona euro, ca nucleu al UE, a pierdut teren în această concurență e că nu s-a format ca o uniune monetară sănătoasă, cu o bancă centrală care să susțină toată arhitectura financiară și o bază de transferuri fiscale și de instrumente de datorie comune. “Nu că zona euro nu le-ar avea pe toate acestea; problema e că nu are niciuna”, a spus Cameron, în râsetele sălii.