FMI nu-i ca UE

Oscilatiile de atitudine ale autoritatilor pe tema relatiei cu FMI, in ultimele luni, au reusit sa arunce in confuzie opinia publica si mediul de afaceri, dincolo de pragul explicabil prin eventuale intentii de organizare a unor alegeri anticipate in 2005. Mai intai au fost asigurarile ca Fondul n-are nici o obiectie fata de ideea cotei unice de 16% si un optimism total in legatura cu capacitatea bugetului de a se regla singur, numai pe baza constiintei contribuabililor, stimulati automat sa-si plateasca datoriile in conditiile unor taxe mai mici. Mai apoi au razbatut diverse dispute cu Fondul, pe marginea recalcularii pensiilor sau a majorarii TVA, incheiate invariabil cu comentariile premierului Tariceanu, dupa care nu FMI dicteaza politica guvernului roman. 

Au urmat insa surprizele: noile impozite (pe dobanzi bancare, tranzactii imobiliare, castiguri bursiere), prezentate ca facand parte dintr-un plan mai vast de unificare a taxarii in economie, dar justificate prin necesitatea de a completa veniturile la buget. Au fost apoi desfasurarile de forte ale premierului si ale ministrului finantelor la AVAS si ANAF, cu promisiuni si amenintari ca nici un datornic nu va mai fi iertat, de la marile intreprinderi de stat pana la cluburile de fotbal. In fine, fiindca trebuia sa gaseasca si zone de unde sa se poata reduce cheltuielile publice, Ministerul Finantelor s-a gandit sa scada cu 4% numarul de posturi din administratia centrala (spre nemultumirea ministerelor, din care unele tocmai se pregateau sa-si suplimenteze personalul), sa inghete salariile bugetarilor si sa taie din alocatiile pentru societatile publice de televiziune si radio, pe motiv ca oricum acestea au profit.

Cu toate cele de mai sus, obsesia FMI ca pericolul de supraincalzire a economiei trebuie neaparat prevenit printr-un deficit bugetar cat mai aproape de zero a ramas neclintita, ceea ce i-a facut pe guvernanti sa admita ca e posibil ca acordul cu Fondul sa fie rupt. Interesant e insa ca, pentru mare parte a observatorilor din Romania, nu conteaza daca obsesia FMI e justa sau nu, ci doar ce pile are acum Romania la Washington, in stare sa conduca Fondul spre un compromis, asa cum s-a intamplat si in guvernarile trecute. Caci obsesia FMI pentru un deficit de 0,4% din PIB a rezistat pana acum si zambetelor lui Traian Basescu catre seful Fondului, Rodrigo Rato, si succesului diplomatic al presedintelui roman pe langa un George W. Bush care l-a numit prietenul sau.  Si a rezistat si obiectiilor aceluiasi Basescu dupa care, limitand excesiv capacitatea guvernului roman de a cheltui, FMI intra in contradictie de principii cu UE, fiindca ne impiedica sa finantam proiecte sustinute de la Bruxelles (daca nu autostrada Bechtel, poate proiectul EADS?) Sugestia rezultata de aici e ca in perioada urmatoare vom avea ocazia sa vedem unde avem pile mai bune, la Washington sau la Bruxelles.

Contrapunerea celor doua institutii determina o situatie destul de ironica, daca ne gandim ca imaginea economiei romanesti ajunge la UE prin prisma FMI, iar guvernul roman a dat mereu ca sigura incheierea negocierilor cu Fondul inainte de semnarea Tratatului de aderare la UE, din 25 aprilie.