Florentina Țilea, un tango mas, por favor

Am vorbit o grămadă de lucruri la masă cu Florentina… despre viață. O energie explozivă care scânteiază în ochii umbriți de arcade mari, expresive, ochi ce oglindesc și frământări ale unui suflet frumos, conjugat de o minte educată. O formă fizică excelentă, super-fit, care îi dă o stare vibrantă, semn că se simte foarte bine în pielea sa.

De Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

Pe Florentina Țilea am vazut-o în foarte multe spectacole, însă două dintre rolurile pe care le joacă mi-au atras atenția în mod deosebit: Greta în „Hai, să vorbim despre viață” și Cassie în „Bârfe, zvonuri și minciuni”, ambele, producții ale Teatrului Național București.

„Hai să vorbim despre viață” este un spectacol construit pe un extraordinar text românesc scris de Ana Sorina Corneanu, premiat de UNITER în 2019. Un one woman show în care Florentina, de una singură, umple scena efectiv. E lângă tine, în fața ta, intră în capul tău, îți ia gândurile, ți le scutură, ți le scoate pe ochi, pe nas. Se așază pe umărul tău ca greierul Jiminy (conștiința) din Pinocchio și îți pune oglinda în față să te chestionezi, să vezi care e treaba cu tine. Un text despre introspecție, alegeri în viață, asumare, libertate, dorințe, sensul vieții… chestiuni grele care te lovesc în plex, mai ales după vârsta de 30 de ani. Florentina face din Greta simbolul perfect al oglinzii, în care tu, spectatorul te vei regăsi fără urmă de tăgadă. Trebuie și e nevoie să te întâlnești cu Greta. Va fi un moment revelator sau poate chiar o epifanie de care ai nevoie ca să iei decizia pe care o tot amâni. E un exercițiu pe care te provoc să-l faci. O temă obligatorie.

„(…) Am face orice pentru certitudini. Iar când le avem… ne sperie, le privim ca pe niște nedreptăți. De ce e așa, de ce nu e invers? Vrem certitudini, dar le vrem pe alea care ne convin. Vrem perfecțiune, dar ne chinuim rău de tot să-i facem față. Vrem să trăim corect, dar ne tot întrebăm ce e corect, vrem și să trăim așa cum simțim, dar ne preocupăm prea mult dacă e moral (…)”, îți va spune Greta.

Te vei regăsi în momentele de frământări în carieră, în momentele de cumpănă, când parcă ai pleca de la job să-ți iei un an sabatic, dar parcă nici făr’-de-salar’ nu e OK, în momentele în care te-ai săturat să fii angajat în corporație și ți-ai deschide un mic business al tău, dar parcă nu e momentul perfect, în momentele în care ceasul tău biologic nu e întors după soarele familiei și anturajului, sau pare că e stricat și nu sună nicio barză la ușă, în momentele de burnout în care ai vrea să fii pe o insulă, departe de lumea dezlănțuită, dar ai sindromul Stockholm și ții cardul de la firmă la gât chiar și când mergi la Mega sau Lidl, coechipier în generația care nu mai e cu cheia la gât, ci cu cardul la gât. Greta ești tu și eu. Câte un pic din Greta e în fiecare dintre noi. Iar Florentina, prin calitățile actoricești și expresivitate scenică, reușește să te prindă din prima secundă și să te ducă pe firul epic întortocheat, ca-n viață; nu-ți va da drumul decât la final, când îți va zice, contorsionată după tensiunea întregului show, care are elemente de scenografie inedite, combinate cu o coregrafie ludic-solicitantă: „Mă duc să dansez. Viața se învață trăind-o, nu controlând-o. Băgați bine la cap! Mă duc să dansez. (…) Când plecați de-aici, să dansați! Dansați, dansați, altfel suntem pierduți!”

Am mai vazut-o apoi și în alte spectacole în care e perfectă, indiferent de anvergura rolului pe care îl joacă, de natura spectacolului (dramă, comedie) pentru că e un profesionist desăvârșit. Dar în rolul Cassie, din „Bârfe, zvonuri și minciuni” (text Neil Simon, regie Ion Caramitru), cel puțin în reprezentația pe care eu am văzut-o (pentru că se știe că artiștii mai îmbogățesc personajele în timp, ca vinul), pur și simplu a atras toată atenția sălii asupra ei. She stole the show, cum spun americanii. O comedie care se joacă de 10 ani la TNB, un spectacolul cu o superdistribuție, vreo zece personaje care intră în tot soiul de situații amuzante, încurcate, intrigă delirantă, o adevărată olimpiadă de bârfe, zvonuri și minciuni, în care cu toții se angajează, performează și excelează. Dar la un moment dat, intră în scenă Cassie – Florentina Țilea. Cu un cristal magic în mână. Și pur și simplu, magie face (râd cu lacrimi și acum, când îmi amintesc scena). E soția unui viitor senator (interpretat de foarte chipeșul Gavril Pătru, cu care face un superb cuplu de scenă), despre care se zvonește că ar avea o aventură extraconjugală. Ei, nu vreți să știți cu cât sex appeal a echipat-o Florentina pe Cassie, ca să îl recucerească pe senator! Ba vreți să știți, că e o lecție perfectă, aproape gratuită (între 30 și 70 lei/biletul) pentru doamnele aflate în situații similare, și de-aia o să mergeți să vedeți spectacolul. Cu soții la braț. Acolo, pe ușa din living și pe bluesul „Cry Baby” (Janis Joplin), Florentina/Cassie desenează cu fum de țigară, ieșit dintr-un șhic port-țigaret, schițele secrete ale erotismului esoteric, într-un dans captivant, lasciv, decisiv. Zău dacă n-am văzut-o pe Janis Joplin cum și-a mai turnat mulțumită, încă un pahar de whiskey, acolo, în Woodstockul ei, dincolo de bine și de rău.

Am vorbit o grămadă de lucruri cu Florentina la masă… despre viață. O energie explozivă care scânteiază în ochii umbriți de arcade mari, expresive, ochi ce oglindesc și frământări ale unui suflet frumos, conjugat de o minte educată. O formă fizică excelentă, super-fit, care îi dă o stare vibrantă, semn că se simte foarte bine în pielea sa. Nu mi-e clar cum ar trebui să concluzionez discuția noastră, dar nici nu simt nevoia vreunei concluzii. Fiind aceeași generație și mamă la rândul meu, poate că sunt părtinitoare. Îi înțeleg frământările, îngrijorările, temerile. Îmi e atât de familiar sentimentul că s-a întors clepsidra noastră și se scurge nisipul din a doua jumătate. Nu e cazul să mai pierdem timpul și să irosim aceste momente de maximă plenitudine intelectuală, fizică, spirituală, umană. Am convenit amândouă că nu mai trebuie așteptat telefonul ăla de la Teatrul Balșhoi. (metaforă din „Hai să vorbim despre viață!”). Femeile inteligente, talentate, sigure pe ele, care s-au regăsit după ce s-au pierdut au datoria față de ele însele să acționeze. Visele nu se împlinesc de la sine și dacă îți dorești să dansezi, pentru ca asta te face fericită și împlinită, dansezi. Și pui mâna pe… telefon și cauți un playlist și un playbill care să ți se potrivească.

Prima întrebare, de încălzire, ca să știe oamenii unde să te găsească, este: în ce spectacole joci în acest moment?

În stagiunea aceasta (2023-2024) mi-au murit subit două spectacole, două sper să fie doar în comă și să-și revină din toamnă (mă refer la „50 de secunde” de la TNB și „La Țigănci” de la unteatru), unul a fost resuscitat după mulți ani – „Peretele” – pe care sper să-l jucăm mai des, ca de altfel și pe celelalte spectacole de la Teatrul Act („E adevărat, e adevărat, e adevărat!”), Teatrul Național București („Hai să vorbim despre viață”, „Bârfe, zvonuri și minciuni”, „Pescărușul”, „Regele moare”) și de la unteatru („Proof”).

Eu te-am văzut în destul de multe dintre ele (mai exact în opt din cele enumerate), însă m-au impresionat două în mod excepțional, despre care vreau să povestești mai mult: „Hai, să vorbim despre viață!” și „Bârfe, zvonuri și minciuni”. Un one woman show după un text despre introspecție, existențialism și căutarea de sine și o comedie americană. Deși nu au nicio legătură personajele pe care le joci în aceste două spectacole, intuiesc o cantitate foarte mare din femeia Florentina Țilea în ele. Mă înșel? Cum și pe ce le-ai construit?

Cred că personajele există în formă latentă, embrionară, în fiecare actor în momentul în care este distribuit, el are intrinsec unele date ale personajului (de aceea este el alesul și nu altul), pe altele le construiește în timpul repetițiilor, împreună cu regizorul, pe baza textului, pe altele și le imaginează prin puterea creatoare personală.

Greta din „Hai, să vorbim despre viață” s-a născut și cu ajutorul regizoarei Zsuzsánna Kovács, încercând să înțelegem în primul rând ce vrea autoarea să transmită prin text, ea fiind tot actriță și aflându-se într-un moment în care viața a încercat-o, ca pe fiecare dintre noi, de altfel. Tema principală este: continuăm să facem ce ne place, cu eforturi, griji, neajunsuri financiare, sau intrăm în rândul mulțimii corporatiste, urmând un drum bătătorit, fad și uniformizat?

Chiar decizia de a începe sau nu acest proiect m-a pus la încercare, mă întrebam dacă să continui sau nu, era în perioada pandemiei, multe frici, nesiguranță, proiecte abandonate, incertitudine.

Era o perioadă în care voiam să lucrez mai mult, cred că tot de frică m-am dus la domnul Caramitru să-l întreb dacă este de acord cu un text pe care i l-am dat să-l citească, mi-a zis că nu este potrivit pentru repertoriul TNB, dar mi-a întins un vraf de pagini: „Nu vrei tu să citești piesa care a luat premiul Uniter anul trecut? Două colege l-au refuzat, dar poate ție îți zice ceva mai mult”. L-am citit, am realizat că va fi greu la repetiții și cu vânzarea biletelor (textul are un pronunțat profil filosofic și un fir dramatic mai puțin conturat), dar am zis DA provocării, și împreună cu Zsuzsi ne-am asumat riscul, iar acum, după patru ani, mesajele emoționante pe care le primim după spectacol ne arată că am avut ceva fler și inspirație.

Cassie, celălalt personaj de care amintești, din „Bârfe, zvonuri și minciuni”, pot spune că e o altă parte din mine, îmblânzită de-a lungul timpului, dar care la nevoie uite că poate să și muște.

Ești mamă, ai un băiețel tare simpatic de 12 ani și ai ajuns la deplina maturitate în viață și carieră. Spune-mi cum a fost cariera ta înainte de a deveni mamă și dacă s-a schimbat ceva după. Atât în tine, cât și în felul în care ai interacționat cu breasla.

Da, există clar un „înainte” și un „după”. Teoretic nu ar fi trebuit, pentru că mi-am făcut meseria la fel de profesionist, am respectat-o și am iubit-o la fel de mult și am încercat mereu să găsesc un echilibru și înainte și după, dar când e vorba de a alege, merg înspre a-i fi aproape copilului, o alegere asumată. Am fost mereu foarte responsabilă și îmi dau seama câtă nevoie are copilul meu de mine și câtă bucurie îi pot aduce în timpul petrecut împreună. Știu că sunt niște ani care trec repede și, decât să stau ore la coafor sau cosmetică, ori să alerg toată ziua după o rochie sclipicioasă ca să fiu frumoasă seara la nu știu ce gală, prefer să stau cu preadolescentul meu să facem un top muzical, o prăjitură cu vișine deshidratate de noi, sau să-l admir cum dă „win cu coroană”, să stocăm amintiri pentru mâine.

Și uite așa am dispărut încet-încet din focusul multor oameni, prieteni odinioară buni sau artiști în trend, pentru că nu ies „la un suc” după premierele pe care le văd, nu sun să întreb „Și?… ce mai faci, ce mai montezi, am auzit că vii la noi la teatru”. Small talkul nu e punctul meu forte. Și iată că apele nu mi se mai leagă.

Știu unde greșesc (oare?). Un fost coleg de facultate, când a venit în București, și-a propus să cunoască câte zece persoane din breaslă pe zi. Reușea. A reușit. Ei, uite: inteligența asta socială îmi lipsește. O altă colegă talentată din provincie povestea cum de un an de zile îi tooot scrie unui regizor cunoscut, rugându-l să monteze ceva cu ea în rol principal. Uite că și perseverența asta îmi lipsește cu desăvârșire, și, din păcate, nici n-am învățat din exemplele lor. Mereu am crezut că fiind activă artistic este de ajuns. Acum, după 25 de ani de teatru, realizez că nu, nu este. Trebuie să te lupți, să bați la uși, să dai telefoane, să trimiți în dreapta și în stânga fotografii și filmulețe, să fii prezent, în focus și mereu available. Not me.

Dacă ar fi să facem o aritmetică a carierei, câte roluri au fost până în 2012 și câte roluri în ultimii 10 ani?

Am aruncat un ochi pe CV și până în 2012 au fost 36 de roluri, iar după 2012, 20.

Teatru/film sau seriale TV? Ce preferi?

Prefer teatrul, dar aș face cu multă plăcere și film sau TV dacă n-ar fi listele de casting închise și m-ar interesa proiectul.

În ce spectacole ți-ai dori să joci și în pielea căror personaje crezi că ai intra cel mai bine?

În etapa asta sunt interesată mai mult de regizori buni, creativi, cu voci puternice, decât de roluri de o anumită factură. Îmi doresc foarte mult să joc în spectacole la care să nu-mi fie jenă să-mi invit prietenii.

Ai terminat doctoratul, ai predat 15 ani la UNATC și acum predai la Hyperion. Ce ne poți spune despre generațiile din ultimii ani?

Pot spune că sunt foarte adaptați vremurilor, știu să socializeze și să-și creeze prietenii pe care să se bazeze, înțeleg ce-i așteaptă după absolvire, și atunci își pregătesc încă din timpul facultății tehnici de „supraviețuire” foarte valabile, au mereu alternative, sunt dispuși să încerce, pregătiți și de reușită, și de eșec.

Câți absolvenți pe an sunt la nivel național? Și care e absorbția absolvenților pe piață? Nu este cererea de rol mai mare decât oferta de spectacol/film? Și nu impactează asta financiar atât remunerația artiștilor cât și bugetele producțiilor?

Termină foarte mulți tineri actori, dar ei sunt conștienți că nu vor face toți teatru. Am studenți care sunt împăcați cu ideea că vor lucra în televiziuni, vor preda sau vor pleca din țară. „Pe vremea mea” eram mai încrâncenați, și neavând multe alternative, cei care dădeam la teatru voiam să facem doar teatru. Acum nu mai e așa. Acum, cred că este o facultate care te poate împlini frumos și dacă vei face altceva în viață. Însă durerea mea cea mai mare este că nu reușesc să facă meseria cei mai buni, cei mai talentați, ci de multe ori doar cei care știu să se descurce.

Ești actriță a TNB, însă ai și spectacole în teatrul independent, la unteatru și ACT. Aș dori să-mi spui care este percepția ta despre cele două zone public/privat, mai ales din perspectiva pieselor alese.

Cred că fiecare spectacol (cu unele excepții) își are publicul pe care îl merită, atât la stat cât și la privat. În ultimul timp, spectatorii se interesează la ce vin, au preferințe de actori, regizori, teatre, sunt mult mai atenți „cu cine își petrec timpul liber”. Ce pot spune este că e al naibii de satisfăcător să dai de un public talentat într-o seară, unul care știe să asculte, să reacționeze, să te însoțească atent pe tot parcursul spectacolului. Cel mai bine simt vibe-ul ăsta în sălile mici, de la Act, sau în Sala Atelier de la TNB, când la final văd cum oamenii ne caută privirea să ne mulțumească. La final de „E adevărat, e adevărat, e adevărat!” sau „Hai să vorbim despre viață”, în momentul aplauzelor este rândul spectatorilor să ne emoționeze, și lacrimile lor ne readuc aminte cât de frumoasă și utilă este meseria noastră. Vreau să încurajez spectatorii să ne scrie, este o mare bucurie când ei au curajul de a vorbi despre ei, despre cum i-a modificat mesajul nostru, despre cum „de mâine” viața le va fi un pic altfel.

„Mulțumesc, este prima piesă de teatru la care mi-au curs lacrimile încontinuu, pentru că am trăit-o cu totul, și nu mi-e rușine să o recunosc. Mama e sensibilă, iar dumneavoastră în seara asta i-ați făcut un cadou. Unul ei, și unul mie. Din suflet vă mulțumesc!”

„Doamnă Țilea ș…ț am plâns și eu și mama ca două tute, făceam cu rândul! Vă mulțumim!”

Înțelegeți ce zic? 🙂

În afara carierei artistice în ce alt gen de proiecte ești implicată sau în ce ți-ar plăcea să te implici?

În afara activităților artistice, pedagogice și… parentale mă implic foarte puțin ca voluntar la „Ajungem mari” și mi-ar plăcea să fac mai multe pentru bătrânii singuri. Of, dacă ziua ar avea măcar 36 de ore…

Un mentor sau actor/actriță care te inspiră?

Always Jessica Chastain.

Dacă ai fi muzică, ce ai fi?

Tango.   

BIO

Născută în Iași în 1977, a absolvit actoria la Facultatea de Teatru din cadrul Universității George Enescu din Iași în 2001. În același an, în urma unui concurs, a fost angajată la Teatrul din Sibiu, unde a activat timp de 5 ani. Din 2007 joacă în teatre diferite – Odeon, Metropolis, Act, unteatru, Teatrul Mic, Opereta și la Teatrul Național, unde a fost angajată în urma colaborărilor multiple și a nominalizărilor UNITER din 2007 și 2008 pentru interpretare feminină. A participat la ateliere de teatru susținute de Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Yuri Kordonsky, Stefano Luca și are un atestat în commedia dell’arte, oferit de Centrul de Cercetări Ion Sava, în urma colaborării TNB cu Feruccio Soleri. În anul 2009 obține diploma de doctorat cu lucrarea „Actorul ca personaj“. A predat 15 ani la UNATC, în prezent, fiind profesoară la Universitatea Hyperion. A jucat în peste 50 de roluri în filme și spectacole de teatru.

Hai, să vorbim despre viață! (TNB)

Text: Ana Sorina Corneanu

Distribuție: Florentina Țilea

Regie: Zsuzsánna Kovács

Scenografie: Gabi Albu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Muzica: Călin Țopa

Light design: Mircea Mitroi

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Regele moare (TNB)

Text: Eugène Ionesco

Regie: Andrei și Andreea Grosu

Scenografie:Vladimir Turturica

Light design: Chris Jaeger

Distribuție: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Ana Ciontea, Florentina Țilea, Șerban Pavlu, Richard Bovnoczki

Bârfe, zvonuri și minciuni (TNB)

Text: Neil Simon

Regie: Ion Caramitru

Decor: Cătălin Ionescu Arbore

Costume: Liliana Cenean

Ilustrație muzicală: Ion Caramitru

Distribuție: Monica Davidescu, Marius Bodochi, Cecilia Bârbora, Silviu Biriș, Rodica Ionescu, Armand Calotă, Florentina Țilea, Gavril Pătru, Victoria Dicu, Dorin And one

Pescărușul (TNB)

Text: A.P. Cehov

Traducere: Raluca Rădulescu

Regie: Eugen Jebeleanu

Scenografie: Velica Panduru

Muzica: Rèmi Billardon

Distribuție: Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Emilian Oprea, Richard Bovnoczki, Florentina Țilea, Irina Movilă, Ciprian Nicula, Emilian Mârnea, Ada Galeș, Niko Becker, Sara Cuncea/Eva Cosacé

E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT! (Teatrul ACT)

Autor: Breach Theatre

Distribuție: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Țilea

Traducerea: Alexandru Mâzgăreanu, revizuită de Adrian Nicolae

Regizor: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografia: Alexandra Boerescu