Fața de selfie și creierul de selfie

Una dintre știrile de săptămâna trecută care a provocat ceva emoție a fost faptul că un computer a pictat un tablou într-o manieră asemănătoare cu a lui Rembrandt. Noul Rembrandt a fost realizat după ce mașina a analizat 346 de portrete pictate de maestru, a centralizat 148 de miliarde de pixeli, dar și 168.263 de fragmente din tablourile pictorului și a printat 3D tabloul, pentru a replica tușele pensulei. Totul a durat un an și jumătate.

Când am citit știrea, am mormăit că nu-i nimic nou sub soare. Asta pentru că în urmă cu 19 ani un profesor de la Universitatea din Oregon a învățat un computer să compună muzică într-o manieră asemănătoare cu aceea a lui Bach. Ceva mai târziu a apărut și un CD care cuprindea nu numai imitația de Bach, ci și imitații ale unei sonate de Beethoven, a unei mazurci de Chopen, a unei suite de Rachmaninoff, ba chiar și creații ce imită stilul lui Mozart, Stravinsky sau Scott Joplin. Veți putea găsi unele pe YouTube – unora le place, altora nu, ba unul spune că este o tortură și că muzica respectivă ar trebui vândută CIA pentru a fi folosită la chinuirea teroriștilor.

Și mai există și computere care scriu articole de presă și computere care fac analize pentru Wall Street.

Între 1997, anul în care computerul a încercat să compună muzică, și 2016, anul în care computerul a încercat să picteze, a avut loc un alt experiment care are și nu are legătură cu cele pomenite până acum. Un grup de studenți de la universitatea din Plymouth a primit un grant de 2.000 de lire sterline; cu banii aceștia tinerii au luat un PC pe care l-au pus în cușca maimuțelor din grădina zoologică Paington. Scopul lor a fost de a testa teoria care spune că o maimuță care bate la nesfârșit, aiurea, la un computer va sfârși prin a emite, la un moment dat, un text coerent, ba va putea rescrie o operă a lui Shakespeare. Studenții de la Plymouth n-au avut un timp infinit, dar și după numai o lună de zile teoria s-a dovedit a fi potențial falsă: maimuțele, cinci macaci negri cu creastă, au distrus computerul, au făcut pipi pe tastatură și nu au emis nici măcar un singur cuvânt coerent și întreg; au bătut cinci pagini de text în care predomina litera „S“.

Unde vreau să ajung? Înainte de a trage vreo concluzie, trebuie să precizez că proiectul Rembrandt, dincolo de componenta tehnologico-artistică, face parte dintr-o campanie publicitară sofisticată, pusă la cale de o agenție olandeză.
Acum: constat din ce în ce mai mult că oamenii nu își iau, puși față în față cu tehnologia, doar „fața de selfie“, ci și „creierul de selfie“, în sensul că multitudinea de aparate și de gadgeturi și de aplicații de care ne folosim, creatorii lor și evangheliștii tehnologici ne induc ideea că toate acestea vor rezolva mai toate problemele omenirii, de la încălzirea globală la spațiile de locuit în orașele supraaglomerate.

Și nu cred că este așa; fac parte din categoria celor care spun că nu armele omoară oameni, ci oamenii omoară oameni. La fel, nu tehnologia ne va rezolva problemele, ci noi singuri, dacă o să avem suficientă materie cenușie în țeste încât să se declanșeze o reacție în lanț a inteligenței planetare; dacă nu, o să fim niște maimuțoi care fac pipi pe tastaturi și batem pagini de text, în speranța că o să scriem sonete de Shakespeare sau o să compunem ca Beethoven sau o să pictăm ca Rembrandt. Chiar, cum naiba s-au descurcat ăștia fără tehnologie?!

Ilustrez, desigur, chiar cu capodopera computerului. În general cronicarii au remarcat lipsa de emoție a tabloului, așa că eu nu o mai repet; mai bine donau computerul și tehnologia aceea într-o țară din Africa.