Escală între dunele de nisip: Doha, cea mai nouă poartă către est

Poziționat la marginea peninsulei arabice, înconjurat de Arabia Saudită și Iran, Qatarul nu răsare, în gândurile călătorilor, drept o destinație turistică mondială. Însă pentru o rută de lung curier către altă destinație asiatică, de pildă, o pauză de câteva zile între două zboruri poate fi o descoperire: atât în ce privește reperele culturale iconice ale orașului, dezvoltările imobiliare, infrastructura inedită, cât și a celor mai vechi tradiții orientale.  

La aterizarea pe aeroportul internațional Hamad am fost surprinsă să văd la cozile de la verificarea pașapoartelor o aglomerare de oameni la fel ca în cele mai mari aeroporturi europene: structurați pe rânduri specifice culturii orientale – femei, familii, cetățeni ai țărilor membre Consiliului de Cooperare din Golf, alte naționalități, business class – zeci de oameni așteptau să intre în Doha. Aveam să aflu de la oficialul care însoțea grupul de presă cu care sosisem că, deși deschis în 2014, aeroportul din Doha a devenit printre cele mai tranzitate din lume, cu peste 30 de milioane de pasageri care au trecut pe acolo în 2015. Hamad International Airport se întinde pe o suprafață de 22 de kilometri pătrați – aproximativ o treime din orașul Doha, iar investițiile în acesta ajung la 15 miliarde de dolari. Aeroportul are o capacitate anuală de 50 de milioane de pasageri; surprinde prin spațiile amenajate pentru expoziții de artă, un terminal VIP inspirat de bărci arabe, precum și o moschee cu o temă acvatică; trenuri între terminale (un serviciu inaugurat recent), precum și un hotel cu piscină – unde cazarea pornește de la circa 100 de riali qatarezi pe noapte (aproximativ 100 de lei).

În centrul aeroportului oamenii își fac poze lângă un imens monument sub forma unui urs de pluș, care pare să aibă capul ascuns de o lampă, pe măsura dimensiunilor sale. Ursul înalt de șapte metri este de fapt o sculptură faimoasă a artistului elvețian Urs Fischer, realizată în 2006. Cântărește aproximativ 18-20 de tone și este din bronz turnat. Înainte să fie adus aici a fost expus în fața clădirii Seagram de pe Park Avenue, New York. Presa internațională spune că a fost cumpărat de un membru al familiei regale din Qatar pentru mai mult de 6,8 milioane de dolari, de la o licitație la Christie în New York. În terminale sunt expuse numeroase opere de artă, în parteneriat cu muzeele din Qatar (de altfel, Qatar Museums a deschis și un magazin și o cafenea în aeroport).

Apetența pentru artă a qatarezilor este prezentă de altfel pretutindeni în Doha: stâlpi colorați în lumini albastre, fuchsia, verzi, presărați de sus până jos de înscrisuri arabe, concurează macaralele ce se întâlnesc la tot pasul în preajma viitoarelor construcții ce se observă la drumul dinspre aeroport. Efervescența sectorului construcțiilor este confirmată de cifre: este sectorul cu cel mai mare ritm de creștere din Qatar – guvernul plănuiește să cheltuiască peste 200 de miliarde de dolari ca parte a unei scheme de investiție majore direcționate spre infrastructură, care include și construirea unei linii de metrou cu peste 100 de stații. Deadline‑ul final al proiectului (intitulat Qatar Vision) este 2030, însă un termen intermediar este 2022, când Qatarul va găzdui cupa UEFA.

În scurtul drum de la aeroport (amplasat la circa 20 de minute de centrul orașului), am observat că zicala „bigger is better” se aplică nu doar în proiectele vaste de infrastructură, ci și la vehicule; majoritatea mașinilor înșirate la semafor sunt SUV-uri albe sau mașini luxoase pe care doar în filme (sau poate parcările din Mamaia) le-am mai văzut. Se pare că SUV‑urile acordă qatarezilor percepția respectului cuvenit, dar sunt și utile în off road‑urile prin deșert. De altfel, qatarezii nu au nevoie de motive de îngrijorare în ce privește consumul mare al acestora: prețul pentru un litru de benzină este de 1,3 riali qatarezi.

Prima oprire turistică pe care am făcut-o, în seara în care am ajuns în Souk Waqif din Doha, un loc în care pari că te întorci în timp, la adevăratele tradiții orientale, datează de aproximativ un secol, într-o vreme în care localnicii veneau acolo să cumpere și să vândă pește, capre și lână. Simțul olfactiv a fost primul atacat; un amestec de mirosuri orientale de mirodenii și arome de narghilea (chicha) te lovește imediat ce intri. Apoi, bogăția cu care te întâmpină vizual locul este pe măsură: tarabele încărcate cu lămpi și alte obiecte aurite, toate sunt așezate într-o ordine impecabilă în clădiri cu arhitectură orientală.

Dacă în alte piețe orientale m-am simțit deseori agasată de insistențele negustorilor, aici nu te simți vinovat dacă atingi marfa, o pozezi sau vrei să o fotografiezi. Ca oriunde în Orient, e bine să negociezi: aveam dolari în momentul în care voiam să cumpăr mirodenii, iar vânzătorul s-a oferit să meargă el la casa de schimb valutar pentru a-i schimba. Îndoielile legate de întoarcerea negustorului s-au spulberat imediat ce vânzătorul a ajuns cu chitanța, cu explicațiile legate de curs, cu restul, dar și cu reducerea negociată anterior. De altfel, toate tarabele sunt deținute de oameni de afaceri qatarezi, iar orice lipsă de profesionalism a vânzătorilor, majoritatea imigranți, angajați aici, ar putea fi pedepsită cu confiscarea pașaportului și condamnarea la muncă până la răscumpărarea greșelii. Motiv pentru care chiar și pe timp de noapte tarabele lor sunt acoperite doar de o folie de plastic, fără niciun alt mijloc de securizare.

Pe măsură ce avansam în interiorul pieței, zgomotele se intensificau: o varietate de păsări cu care puține grădini zoologice se pot mândri se află în centru, de la zeci de canari, la papagali în diferite dimensiuni, colorați și ridicați de negustori la momentul în care voiam să le fac poze. Pisici de rasă, iepuri îmbrăcați în haine, țestoase, dihori, cam orice animal pe care cineva și-l poate imagina că poate fi animal de companie este aici. La loc de cinste, în încăperi dedicate, se află însă șoimii, înșirați pe bârne paralele, cu ochii acoperiți; ghidul povestește că este pasărea națională a qatarezilor, văzută ca simbol al forței și curajului și este folosit la vânătoare. Lângă ei, negustorii hrănesc în cuști alte păsări, de dimensiuni mici: „Sunt hrana șoimilor”, explică Ashan, ghidul turistic srilankez, în timp ce ne îndepărtăm de această zonă. Prețul acestora ajunge  la peste 250.000 de euro; nu e de mirare că operatori aerieni precum cel național al statului Qatar și alți operatori aerieni permit pasagerilor să zboare cu aceste animale de companie în cabina aeronavelor.

În cadrul Souq Waqif se află o zonă de terase și de „majilis” – un loc de relaxare al arabilor, cu perne confortabile, în care își savurează ceaiurile și narghilele; o atmosferă efervescentă pe care nu cred că greșesc dacă o asemăn cu serile de weekend din Centrul Vechi.

Faptul că populația este formată majoritar din bărbați (peste 70%) se observă cel mai bine aici: într-o mișcare browniană, o aglomerare de thawburi albe (îmbrăcămintea tradițională a bărbaților) se mișcă în grupuri printre tarabele și terase; printre ei, femei în abaya negre, se plimbă însoțite de copii. Toți par oameni de afaceri – pixul la buzunarul halatului alb este la fel de des întâlnit ca și ghutras-urile (eșarfele purtate de bărbați pe capete, ale căror culori pot varia: alb – care înseamnă puritatea, alb și roșu – patriot, negru și alb – care înseamnă libertate). Se plimbă alene în grupuri gesticulând în timp ce vorbesc – formate majoritar din bărbați, stau la terasele din souk, își fumează narghilele la terase amplasate în aer liber. De altfel, toate afacerile din piață sunt deținute de câțiva cetățeni qatarezi, iar negustorii sunt angajații lor.

Turiștii sunt prezenți – însă se află în minoritate evidentă față de proporția mare de persoane cu veșminte specific arabe. Pentru ei, nu există restricții vestimentare majore și se traduc, în cazul femeilor, în ținute care acoperă brațele și fuste până peste genunchi. Un alt lucru care m-a frapat în piață (și la toate destinațiile vizitate ulterior în Doha) este că totul este extrem de curat – pe alocuri sunt lăsate în voie perne pe canapele din lemn – iar ghidul Asham spune că amenzile sunt ridicate pentru cei care aruncă lucruri pe stradă (ajung la 10.000 riali).