Educația a avansat. Femeile au avansat. Bărbații… nu suficient

E perioada aceea din an în care mulți dintre noi își fac timp pentru câteva filme pe Netflix, așa că îmi permit și eu luxul unei „superficialități” culturale controlate și pornesc de la o comedie: The Other Woman. Personajul interpretat de Cameron Diaz — Carly Whitten, avocat în New York, femeie autosuficientă, impecabilă profesional și ireproșabilă vizual — devine, fără să vrea, o metaforă pentru ceea ce numim astăzi „recesiunea relațiilor”, concept discutat și de directorul editorial al ZF și BM, Cristian Hostiuc, în ediția trecută. Carly este construită din toate elementele pe care societatea le cere femeilor moderne: disciplină emoțională, performanță profesională, independență financiară, prezentabilitate continuă. Și totuși, într-o scenă banală, când află că bărbatul cu care se întâlnește este însurat, reacția ei nu este dramă, ci mai degrabă o oboseală resemnată, de tipul „iar o luăm de la capăt”, al femeilor care au bifat tot ce ține de ele, dar tot nu găsesc un partener compatibil. Iar ceea ce trăiește Carly nu e ficțiune hollywoodiană, ci o realitate statistică, europeană și românească: problema femeilor moderne nu este lipsa dorinței de relație, ci lipsa bărbaților potriviți. Nu pentru că femeile „ridică ștacheta”, ci pentru că, în mod obiectiv, nu au de unde alege. Zilele trecute, la un eveniment de networking, o antreprenoare — prezentă anterior în paginile BUSINESS Magazin, cu un business de peste 7 milioane de euro — mi-a spus că a simțit că depune efort „ca la job” atunci când a încercat să își găsească soț. L-a cunoscut pe Tinder, unde a scris explicit că își dorește căsătorie — iar lista de potențiali bărbați s-a subțiat odată cu exprimarea acestui obiectiv. La același eveniment, o antreprenoare americană stabilită în Spania mi-a povestit, cu o luciditate aproape comică, cum „s-a mutat pentru iubire” și cum acum, la doar un an distanță, trece printr-un divorț din cauza infidelității soțului pentru care a schimbat continentul. Am decis să scriu această opinie pentru că în aproape toate textele despre „recesiunea relațiilor” — inclusiv în analiza din The Economist — vina este așezată în brațele femeilor: au vrut carieră, au devenit pretențioase, au schimbat regulile. Iar aceste texte, observ, sunt scrise în majoritate de bărbați. Din perspectiva mea, realitatea arată altfel — iar cifrele o confirmă. Conform INSSE, la 1 ianuarie 2025, populația rezidentă a României era de aproximativ 21,739 milioane de persoane. Dintre acestea, circa 11,13 milioane sunt femei și doar 10,6 milioane bărbați. Pare o diferență minoră la nivel macro, dar realitatea se schimbă atunci când coborâm la grupele de vârstă în care oamenii formează, în mod obișnuit, relații stabile. Statisticile europene arată limpede cum în grupa 25–34 de ani femeile depășesc bărbații în nivelul de educație. Între 48% și 52% dintre femei au studii superioare, față de doar 33–39% în rândul bărbaților. România este chiar una dintre țările cu cel mai mare decalaj educațional de gen din Europa. La noi, peste 60% dintre absolvenții de facultate sunt femei. În grupa 25–34 ani, dominația este și mai puternică. Iar în domenii precum medicină, psihologie, comunicare, litere sau jurnalism, proporția ajunge la 70–90% femei. Când am studiat eu, în grupa mea, formată din vreo 20 de studenți, erau doar trei băieți (iar unul dintre ei era cu 15 ani mai mare…). Și ce vezi în universități se propagă identic în companii, în birouri, în industriile umaniste, culturale, creative, de comunicare, educație, sănătate. Femeile sunt peste tot. Bărbații lipsesc. Sau, mai exact, lipsesc acei bărbați care se află în același segment de educație, ambiție, responsabilitate și maturitate. Sigur, în IT și în câteva domenii STEM raportul se inversează. Numai că, acolo, nu lipsesc bărbații — lipsesc femeile. Cele două lumi merg în paralel. Aici este miezul problemei care stă la baza discuțiilor despre natalitate: nu femeile au devenit brusc prea pretențioase. Pur și simplu, numărul bărbaților disponibili — educați, independenți, maturi emoțional, stabili profesional — este mult prea mic comparativ cu numărul femeilor care au ajuns acolo.  Sociologia numește acest fenomen assortative mating — oamenii tind să formeze relații cu parteneri similari în valori, aspirații, educație, ritm de viață. Problema este că această „piață” nu mai este simetrică. Femeile instruite s-au înmulțit. Bărbații instruiți, nu. Bărbații care corespund aceluiași statut sunt puțini și, inevitabil, devin „rari” pe piața de dating. Cei mai puțin educați, puși în fața unei femei autonome, stabile financiar și în control asupra vieții ei, se simt adesea intimidați. Ceea ce duce la un alt dezechilibru: femeile sunt dispuse să facă diverse compromisuri, iar cel legat de aspectul fizic este, deseori, primul făcut. Jurnalistul de la The Economist vorbea despre faptul că femeile „setează înălțimea minimă” pe aplicații. Realitatea, însă, este că femeile renunță la criteriul estetic mult mai repede decât bărbații. Acceptă mai puțină înălțime, mai puțină musculatură, mai puțină simetrie. Dar ceea ce descoperă ulterior e că problema nu e diferența de centimetri la înălțime, ci complexele care vin la pachet când înălțimea e doar primul semn al unei insecurități mai adânci. Sociologii au denumit categoria dorită de majoritatea femeilor educate „high-value men” — bărbați cu aliniere de status: educați, stabili profesional, maturi emoțional, cu venit predictibil. În practică, această categorie este mult mai mică numeric decât cea a femeilor similare. Și atunci se întâmplă ceva previzibil și totuși rar discutat, respectiv faptul că bărbații valoroși, fiind puțini, se comportă ca un grup cu statut privilegiat. Și într-o piață cu stoc redus, există două comportamente dominante — ambele vizibile și în România, și în Europa, și în SUA. Prima categorie: bărbații eligibili care amână angajamentul la nesfârșit pentru că… nu sunt presați. Au opțiuni. Online-ul amplifică iluzia infinitului. De ce să te așezi la casa ta când poți „să mai copilărești” la 40 de ani? A doua categorie: bărbații eligibili care se „epuizează” rapid de pe piață. Se căsătoresc devreme, tocmai pentru că între femeile educate concurența e mare.

Iar odată intrați într-o relație stabilă, dispar din piață. În mod ideal. Când o femeie ajunge la 28–30 de ani cu o carieră bună, un salariu decent și o locuință cumpărată singură, nu ridică ștacheta — ci doar își dorește partenerul firesc pentru nivelul ei. Problema este că numărul bărbaților care au evoluat în același ritm este mult mai mic. De aici verdictul simplu: nu ai cu cine.  Nu pentru că nu ar exista bărbați buni. Ci pentru că sunt prea puțini raportat la câte femei au reușit. Nu femeile au intrat în recesiunea relațiilor. Societatea a intrat în recesiunea responsabilității masculine. Și, dacă tot vorbim despre natalitate, cel mai sincer lucru pe care îl pot spune din „tabăra fetelor”, ca să folosesc expresia colegului meu, este acesta: dacă vreți ca natalitatea să nu se prăbușească, încurajați-vă fiii să plece de acasă. Ideal, la facultate.  

Ioana Matei este editor-șef, Business Magazin