Edecari pe Dâmbovița

Ilia Repin este un pictor rus, un fel de Grigorescu al rușilor. S-a născut în 1844, la momentul potrivit după cum puteți observa pentru a deveni, într-o Rusie post-octombrist revoluționară, un pictor progresist, model pentru generații întregi. Nu este nicio urmă de peiorativ în ce spun; Repin a fost un membru de frunte al unei mișcări artistice numită Peredvijniki, care s-ar putea traduce prin Rătăcitorii sau Hoinarii, un grup care milita pentru ieșirea din canoanele clasice ale picturii și pentru renunțarea la statutul elitist al artei plastice.

Și dacă Repin este Grigorescul rușilor, atunci Carul său cu boi este tabloul “Edecarii de pe Volga”. Specialiștii spun că pictura este o celebrare a demnității, forței și tăriei umane, dar și o condamnare a exploatării. În centrul grupului de edecari este un tânăr, singurul care nu privește în pământ, care are o atitudine de revoltă și care pare că încearcă să se elibereze de hamul la care trage – un simbol, au spus mai târziu propagandiștii, al dorinței de eliberare. Mai mult, pictura lui Repin contrasta cu realitatea idilic-pastorală promovată până atunci în arta rusă – druște împodobite și cântăreți la balalaică; de ajuns să spun că însuși Dostoievski l-a lăudat pe Repin fără rezerve, fermecat de realismul personajelor; tabloul l-a făcut pe scriitor să se simtă dator față de poporenii care muncesc așa din greu, iar aprecierile sale au generat curentul narodnicilor, din care s-a inspirat, în România, mișcarea poporanistă propovădută de Constantin Stere, Dobrogeanu-Gherea sau Garabet Ibrăileanu.

Undeva în dreapta corabiei pe care o trag edecarii se vede dâra de fum a unui remorcher, și aici vreau să ajung, la lecția de economie politică din tabloul cu edecari. Remorcherul se îndepărtează, ciudat, nu?, de vasul care trebuie tras împotriva curentului, în timp ce oamenii trag la jug ca niște animale. Asta pentru că munca lor este așa de ieftină încât remorcherul, progresul, este eliminat din ecuație. Sărăcia în care trăiesc mujicii îi face să accepte orice, oricum, doar pentru mai rezista o zi.

Să ne întorcem la România și să admitem că în anul 2012 cea mai mare problemă a României nu sunt deficitele sau datoria externă sau corupția, ci sărăcia, cea care generează toate cele dinainte, și corupție, și deficite, și datorie externă. Nu mai are rost să căutăm țapi ispășitori în fărâmițarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investițiile anemice sau în folosirea până la idioțenie a sintagmei “mână de lucru ieftină” și nu mă refer aici la sărăcie așa cum o calculează instituțiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să își schimbe mobila din casă la cinci ani și la sărăcia care împiedică antreprenorii să își ducă la bun sfârșit visele; la sărăcia care face din funcționar un ins coruptibil și la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

Iar climatul de austeritate cu care bat câmpii liderii politici, fie ei din Europa sau de pe malurile Dâmboviței este doar o altă prostie, de pus lângă “too big to fail”.

Cultura sărăciei înseamnă pentru mine ideea de a împărți oamenii în duși de nas și ducători de nas, în fraieri și șmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalității șanselor, idolatrizările gratuite și folosirea de manipulări grosolane. Credința în insul mesianic. Mulțumirea de a supraviețui, și nu vorbesc aici de satul românesc, ci chiar de companii.

Edecari în gol, pe Dâmbovița sau pe Volga. Iar remorcherul se îndepărtează.

(Acesta este un prim text dintr-un proiect personal care încearcă să adune la un loc pictura, economia și societatea.)