Nu e bine să fii prea aproape de șefi. Dacă te văd că muncești, că poți, îți dau de lucru, faci ore suplimentare, rămâi peste program, te caută de sărbători, dar în final nu te plătesc în plus. Așa că e mai bine să păstrezi distanța

La începutul lunii septembrie, am asistat/am ascultat fără să vreau, fiind la o masă alăturată la o trattoria, la o discuție extrem de interesantă între un el și o ea, de în jur de 35 – 40 de ani, corporatiști, despre ce părere au despre vremurile actuale, despre cum este în corporațiile unde lucrează. Din discuția dintre cei doi am înțeles că lucrează la București pentru două multinaționale franceze cu operațiuni globale, fiind parte din echipe internaționale.

El, care a vorbit mai tot timpul, lucrase înainte la compania unde lucrează ea acum și îi dădea mai multe sfaturi. El era foarte nervos pe angajatorul lui, pe francezi, pentru că i-au distrus concediul, obligându-l să-și ia concediul în august, atunci când șefii lui, francezii, pleacă în vacanță și închid biroul.

„Dar poate eu nu voiam să-mi iau concediul în august, când este căldură”, era remarca lui. „Concediul este făcut după nevoile lor, nu după ale mele”, comenta el. „M-au obligat să-mi iau 10 zile legate și nu am putut să le sparg, cum aveam eu nevoie. Dacă spui că nu vrei să-ți iei atunci concediul, că vrei în iulie, se uită urât la tine, te izolează imediat, nimeni din echipă nu mai vorbește cu tine, că ești pe lista neagră, ajungi un boschetar și până la urmă te fac să pleci. Asta apropo de faptul că ți se spune că angajații au drepturi. Conform legii, poți să-ți iei concediul când vrei, dar practic compania îți spune ea când să-ți iei”, menționa el.

„Se comportă ca și cum ei sunt stăpânii și eu sunt sclavul. Dacă așa se comportă cu mine, așa mă voi comporta și eu cu ei, îi voi fenta cât pot și pe unde pot”, a continuat el.

Cei doi corporatiști comentau un mod de lucru intern: dacă un client al companiei spunea că nu are nevoie de tine 22 de zile, cât este luna, ci numai 15 zile, restul zilelor te pun să-ți iei concediu pentru că nu câștigă bani cu tine.

„Nu înțelegeam de ce în fiecare lună mă puneau să-mi iau zile libere sau de concediu, până am aflat că cei pentru care lucram pentru contract plăteau doar un anumit număr de zile, iar compania mea nu voia să mă plătească pentru restul zilelor din lună.”

Ea se plângea că francezii i-au adus tineri care nu știu nimic ca să-i pregătească, ca să-i coordoneze, ca să le arate ce au de făcut și cum, și „totul pe timpul meu”. „Da’ de ce nu-i învață francezii, pe timpul lor?”

El îi spunea ei că în toate ședințele trebuie să se facă meeting report, ca să se știe ce s-a stabilit, cine e responsabil și pentru ce. „Dacă nu e scris, nimeni nu mai recunoaște, în special șefii, care sunt cei responsabili de proiect”, spunea el.

„Urăsc meeting report-ul, dar este foarte folositor”, a adăugat el. El mai spunea că dacă lucrurile merg nașpa într-un proiect, totul se sparge la București, la noi, pentru că francezii nu-și asumă nimic. Ei vin numai cu „vrăjeli de Hollywood“.

El spunea că francezii lui, când românii au câte o idee, când vin cu o soluție la o problemă, le spun ironic: „Amicii noștri români au o propunere”, iar când indienii (lucrau și cu India) vin și ei cu propuneri, francezii le spun „micii indieni”.

El îi spunea că, din experiența lui, cu cât lucrezi mai aproape de șefi, cu cât arăți că poți și vrei să muncești, cu atât îți vor cere să lucrezi mai mult, să faci ore suplimentare la greu, nu contează că programul s-a terminat, dar nu te plătesc în plus, îți dau e-mailuri continuu, te caută de sărbători, când vin la București îți spun: „Ia-mă de la aeroport, du-mă la restaurant, du-mă acolo”, ajungi valetul lor.

„Așa mi s-a întâmplat mie”. Inevitabil, discuția dintre ei ajunge și la ce se întâmplă în economie, unde lucrurile sunt nașpa, iar prețurile au crescut (uite cât a ajuns o pizza și este doar aluat și brânză).

El spunea că nu mai vrea să petreacă zile de vacanță în țară, unde totul a ajuns foarte scump, serviciile sunt foarte proaste, chelnerii se comportă ca și cum ți-ar face un favor, nu că îi plătești tu pentru ceea ce fac.

Oricum, comenta el, „în tristețea asta de țară” vin toți obosiții, toți expirații, referindu-se la Depeche Mode sau Robbie Williams. „Să vină Katy Perry sau Taylor Swift, și mai vorbim.”

El spunea că nu-i mai plac oamenii, că nu mai vrea să mai meargă în grupuri mari, nu mai vrea să meargă cu gașca, unde toți fac același lucru, iar dacă nu ai bilete la Coldplay (concertul de la anul) nu exiști.

El crede că merge din ce în ce mai prost ca țară, că suntem plini de drogați și boschetari și că politicienii vorbesc numai despre pensii și asistați, iar „de noi, care muncim, nu vorbește nimeni”.

Ceea ce este și adevărat – remarca mea.   

Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.