Dosarul ROBOR. Georgiana Murgulescu, Consiliul Patronatelor Bancare din România: Întrebarea de 700 de milioane care nu a fost pusă sau conversația de 700 de milioane care nu a avut loc

În telefon costă zero lei. O întâlnire între două autorități ale statului costă o dimineață. O modificare tehnică a unui ecran din sistemul de cotare costă câteva linii de reglementare și o perioadă de implementare. În România, aceleași lucruri costă 3,7 miliarde de lei. Peste 700 de milioane de euro. Este sancțiunea aplicată celor 10 bănci participante la mecanismul de cotare ROBID/ROBOR, cărora li se impută transparența cotațiilor într-un interval de 30 de minute, în cadrul unui mecanism proiectat, administrat și supravegheat de banca centrală.

Nu scriu acest text pentru a contesta dreptul Consiliului Concurenței de a investiga orice piață, oricând. Departe de mine așa ceva. Îl scriu pentru că, în opinia mea, avem nevoie de guvernanță și de coerență legislativă și administrativă în condițiile în care la peste două luni de la anunț și în lipsa motivării deciziei, singurul lucru pe care îl știm cu certitudine este cât plătesc băncile. Nu știm exact de ce anume se fac vinovate sau ce, concret, au făcut rău, dar știm că s-a proiectat în mentalul colectiv că băncile sunt bune de plată.

Ce a spus Consiliul Concurenței

Merită recapitulat ce a spus public autoritatea de concurență. Cel mai recent, dl. Dan-Virgil Pascu, vicepreședinte al Consiliului Concurenței, prezent la dezbaterea „Piața (inter)bancară: forțe, acțiuni, reacțiuni”, organizată de Facultatea de Drept a Universității din București și Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara, împreună cu JURIDICE.ro, a declarat că autoritatea de concurență nu cere desființarea mecanismului ROBOR și că nu vorbește despre un cartel sau despre o înțelegere expresă între bănci, ci despre o practică concertată.

Conform afirmațiilor dumnealui, problema identificată privește exclusiv vizibilitatea tehnică a cotațiilor pe care acestea trebuie să le transmită în intervalul 10:30 – 11:00 al fiecărei zile lucrătoare, iar remediile propuse ar fi de natură tehnică: estomparea temporară a vizibilității cotațiilor între participanți până la finalul intervalului de cotare sau transmiterea individualizată a cotațiilor. Totodată, tot potrivit celor declarate de reprezentantul autorității de concurență în cadrul dezbaterii, banca centrală nu are nicio legătură cu aspectele din acest dosar.  

Așadar, cu ce rămânem din poziția publică și formală menționată mai sus? Că principiile de funcționare ale procesului de cotare sunt bune, că autoritatea de concurență citește într-un mod propriu și diferit față de BNR normele emise chiar de BNR (?!) și că arhitectura sistemului tehnic, pe care nu băncile au    desenat-o, ar necesita o ajustare de vizibilitate aplicabilă pe viitor. Nicio culpă, nicio intenție malițioasă a băncilor, nicio comunicare, înțelegere sau practică stabilită de băncile în discuție – obligate totuși să plătească o amendă exorbitantă și expuse oprobriului public.

Sunt convinsă că, în orice piață matură, această listă de constatări s-ar fi încheiat cu o notă tehnică între două autorități și, eventual, cu un calendar de implementare după ce s-ar fi ajuns la un consens între autorități că s-ar impune vreo modificare. La noi însă s-a încheiat cu cea mai mare sancțiune aplicată vreodată de Consiliul Concurenței și cu un record european ca ordin de mărime. Deși discursul d-lui Pascu din dezbaterea publică a fost tehnic, temperat, echilibrat, în discuțiile ulterioare cu jurnaliștii, după același eveniment, registrul declarațiilor d-lui Pascu s-a schimbat și am auzit, din nou, o informație ce a mai fost scursă anterior „pe surse” dar care, până la acest moment, nu a fost dovedită.

Întrebat de jurnalistul Vasile Coman, de la bancherul.ro, cum se poate demonstra că simpla vizualizare a cotațiilor concurenților conduce la majorarea ROBOR, vicepreședintele Consiliului Concurenței a răspuns că autoritatea are dovezi „că bancherii au vorbit între ei, în perioada de fixing, pentru a-și alinia dobânzile la anumite niveluri”. Într-o a treia descriere a „faptelor”, realizată de către președintele Consiliului Concurenței, dl. Bogdan Chirițoiu, într-un interviu acordat publicației britanice de specialitate Global Competition Review, la finalul celui de-al treilea mandat al său la cârma acestei instituții, domnul Chirițoiu cuantifică sancțiunea la 710 milioane de euro, cea mai mare din istoria autorității, și readuce cazul la punctul de plecare.

Domnul Chirițoiu explică publicului internațional că dosarul se sprijină în esență, deși nu exclusiv, pe faptul că băncile își văd reciproc cotațiile, ceea ce ar face posibil un anumit grad de coordonare prin însuși modul în care funcționează sistemul. Consideră cazul unul simplu și solid, precizează că a fost verificat de Comisia Europeană și invocă un istoric de peste 90% cauze câștigate pe fond la Înalta Curte de Casație și Justiție, adăugând totuși că judecătorii reduc destul de des amenzile aplicate de autoritate. Întrebat dacă decizia este de neatacat, răspunde el însuși: „Este ea imbatabilă? Nu”.

Și recunoaște că au fost ridicate întrebări legitime de ordin procedural. Iată, deci, trei descrieri ale „faptelor” ce constituie baza aceleiași decizii, cu perspective diferite: în sala de dezbatere, o problemă tehnică de vizibilitate, care ar fi putut fi soluționată cu remedii tehnice. Pe hol, la întrebarea unui jurnalist, perspectiva a fost a unor bancheri care au vorbit între ei ca să alinieze dobânzi. În engleză, pentru o publicație internațională adresată avocaților de concurență și investitorilor, imaginea este a unui caz care se sprijină în esență pe arhitectura mecanismului și despre care autoritatea însăși spune că nu este imbatabil.

Cea din urmă versiune pare, din punctul meu de vedere, cea mai apropiată de fondul dosarului. Și este exact ceea ce susține sectorul bancar de la început, faptul că nu discutăm despre o conduită susținută de probe concrete, ci despre modul în care funcționează mecanismul de determinare a ROBID/ROBOR pe o piață reglementată și sub supravegherea unei alte autorități, de altfel singura în măsură să administreze piața monetară și funcționarea acesteia. Cât despre celelalte afirmații, ele trebuie dovedite. Nu o spun retoric, ci în sensul propriu, prin motivarea deciziei și, cel mai probabil, în fața instanțelor de judecată. Se impune o precizare și în privința Comisiei Europene, invocată în interviul din Global Competition Review ca formă de validare. Jurnalistul Cornel Dinu, de la BankingNews, a cerut un punct de vedere chiar Comisiei cu privire la implicarea sa în acest dosar. Răspunsul confirmă că instituția europeană a fost informată și că a avut schimburi instituționale cu Consiliul Concurenței în cadrul investigației privind piața monetară interbancară și indicele ROBOR. Adaugă însă o nuanță esențială, aceea că analiza faptelor, evaluarea probelor, concluziile și sancțiunile au aparținut exclusiv autorității române și rămân supuse controlului instanțelor. Cu alte cuvinte, Bruxelles-ul a fost informat, însă nu a validat fondul (astfel cum a lăsat să se înțeleagă public Consiliul Concurenței), responsabilitatea pentru cea mai mare amendă din istoria autorității revenind, integral, autorității de concurență de la București.

Ce spun datele, pentru cei care se uită la ele

Specialiștii RoEM, proiect de cercetare al Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor din cadrul Universității Babeș-Bolyai, au analizat evoluția ROBOR în intervalul dintre trimestrul IV 2018 și trimestrul IV 2025, care se suprapune în bună măsură cu perioada vizată de investigație. Concluzia este că valorile medii se situează în interiorul coridorului de politică monetară al însăși băncii centrale, fără abateri sau evoluții atipice. Pentru cine ar vrea să susțină că avem de-a face cu o coordonare care a scumpit artificial costul creditului, aceasta este o problemă. O practică menită să umfle un indice ar trebui, logic, să lase o urmă. Aici urma lipsește, iar în locul ei găsim un indice care s-a mișcat exact în intervalul în care, după regulile băncii centrale, era de așteptat să se miște. Mai mult, analiza RoEM rată că dobânzile interbancare din regiune s-au corelat cu inflația într-un raport apropiat de 1:1 și că, în medie, dobânzile s-au situat sub nivelul inflației. Contextul este cunoscut, de la pandemie și perturbarea lanțurilor de aprovizionare, la războiul din Ucraina și criza energetică, la care s-au adăugat majorări interne de taxe. ROBOR a avut, așadar, un comportament similar cu al celorlalte rate interbancare din regiune. Iar economiile cu inflație mai mare au avut dobânzi mai mari. Nimic mai complicat decât o lecție clasică de economie din manualul de clasa a X-a.

Mecanismul care ar trebui să facă manipularea neatractivă

Există un motiv pentru care ROBOR este greu de influențat, iar acest motiv nu ține de bunăvoința băncilor, ci de felul în care l-a construit BNR. Indicele se calculează ca medie aritmetică a cotațiilor transmise de 10 bănci, după eliminarea valorilor extreme, ceea ce limitează structural impactul unei singure cotații. La aceasta se adaugă diferența maximală impusă de banca centrală între ROBID (dobânda la depozitele atrase de bănci de la alte bănci) și ROBOR (dobânda la care băncile se împrumută între ele). Cine ar vrea să urce dobânda la credite este obligat să urce și dobânda la depozite, adică să își scumpească singur propria finanțare. Iar centralizarea și calculul se fac automatizat, de către un agent de calcul internațional neutru. Cu alte cuvinte, mecanismul a fost proiectat astfel încât manipularea să fie, în același timp, dificilă tehnic și costisitoare pentru cel care ar încerca-o. Ceea ce ridică o întrebare incomodă: dacă statul a construit un mecanism care face manipularea nerentabilă, iar datele arată că nu s-a produs nicio manipulare, ce anume sancționăm? Dacă cineva ar vrea să facă o glumă, ar putea să spună că suntem sancționați pentru că nu ne-am prefăcut că nu vedem. Asta și pentru că vizibilitatea cotațiilor între participanții la ROBOR nu a fost o inovație a băncilor.   

A fost o regulă impusă legal încă din 1995 (prin Norma nr. 4/1995) și menținută de atunci, tocmai pentru ca piața interbancară să funcționeze. Nimeni nu a cerut-o, nimeni nu a negociat-o, nimeni nu a putut renunța la ea unilateral fără să încalce regulile pieței bancare și să fie pasibil de sancțiuni din partea autorității de reglementare. Așadar, vedem astăzi cum băncile sunt sancționate pentru că au participat la un mecanism transparent, în forma în care statul l-a proiectat, și pentru că nu au acționat ca și cum nu ar fi văzut ceea ce li se arăta. Adaug un detaliu care ar trebui să fie decisiv. Același mecanism, incluzând transparența ferestrei de cotare, a mai fost investigat de Consiliul Concurenței în 2008. Dosarul a fost închis în 2013, fără constatarea vreunei încălcări. Timp de un deceniu, întreaga piață a operat fără să poată bănui că ceva ar fi în neregulă. Aceasta se numește încredere legitimă și, în orice sistem de drept care se respectă, contează. La nivelul practicii CJUE contează. Merită amintit și că sancțiunile de concurență sunt asimilate, în dreptul european, materiei penale. Ceea ce înseamnă că prezumția de nevinovăție și sarcina probei care revine autorității, nu sunt figuri de stil. Iar dreptul la apărare nu este derizoriu, ci este garantat.  

Ce ar fi trebuit să se întâmple

Dacă arhitectura ferestrei de cotare poate fi, după părerea Consiliului Concurenței, îmbunătățită, discuția ar fi trebuit purtată cu reglementatorul pieței bancare în cursul investigației, în cadrul unei cooperări loiale între autorități. Nicidecum impusă băncilor participante la mecanismul ROBOR, care nu au abilitatea de a se autoreglementa sau de a schimba – cu atât mai puțin în mod individual și/sau unilateral – procesul și arhitectura unui sistem pe care nu îl administrează, ci doar îl operează. Ceea ce însă nu poate fi acceptat, într-un stat de drept bazat pe reguli, este ideea că o nealiniere conceptuală a unei autorități la principiile valid statuate de o altă autoritate, se rezolvă printr-o amendă aplicată celor care au operat platforma conform parametrilor acesteia. Iar dacă toată această poveste are, până la urmă, o morală, ea este una simplă și destul de tristă. Dacă existau îngrijorări, autoritatea de concurență ar fi trebuit să poarte discuții tehnice și aplicate cu BNR. Costul lipsei acelor discuții a fost calculat, facturat și trimis băncilor. Iar de acolo, într-un fel sau altul, ajunge în economie. Însă, pentru 700 de milioane de euro, cred că merita măcar încercată o întâlnire tehnică. Și tot pentru 700 de milioane de euro, cred că sectorul bancar din România merită o autoritate de concurență consecventă indiferent de publicul căruia i se adresează. Altfel, cum se spune pe românește, ne cam furăm singuri căciula.

Georgiana MURGULESCU este Secretar General, Director Executiv Relații Juridice & Instituționale, Consiliul Patronatelor Bancare din România