Doina Cepalis, CEO, Te-Rox: „Întotdeauna mi-am dorit să am fabrica mea”

Doina Cepalis deține o diplomă de licență în economie, acordată de Facultatea de Științe Economice din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași și, după terminarea studiilor, a fost contabil la două firme. La 29 de ani a participat la înființarea a patru societăți pe acțiuni: Moldova SA, Siretul SA, Casa Romașcană SA și Favorit SA, toate desprinse din Întreprinderea Comercială de Stat Mărfuri Alimentare și alimentație publică Roman. A avut mai întâi funcția de director economic, iar apoi pe cea de director general și administrator până în 2000. la  S.C. Moldova S. A. Visul ei a fost însă să aibă propria fabrică de succes, ceea ce a și reușit. 

După o experiență antreprenorială în domeniul textilelor, care s-a soldat cu un faliment, a pus bazele companiei Te-Rox Prod, lansată în aprilie 2007. Doina Cepalis a vândut în 2020 grupul Te-Rox Prod din Pașcani suedezilor de la Holmbergs, grup în spatele căruia se află fondul de investiții FSN Capital și și-a păstrat funcția de CEO al companiei. Compania Te-Rox Prod din Pașcani a încheiat anul 2020 cu o cifră de afaceri netă de 70,8 milioane de lei (14,5 milioane de euro), în scădere cu aproximativ 20% față de anul 2019, când afacerile s-au cifrat la circa 87,3 milioane de lei (17,9 milioane de euro). După tranzacție, produsele aveau să fie distribuite pe piețele din Europa, SUA și Asia, amprenta globală a Holmbergs.

Cum v-ați început parcursul de antreprenor, că mulți se întreabă și după ce au trecut anii, cum de unii au intrat în business și alții nu?

Pe mine Revoluția m-a prins economist, stagiar fiind, m-a prins cu un carton de prăjituri în mână. Traversam strada, le ofeream desertul colegilor mei și deodată ferestrele s-au deschis, am auzit că a căzut Ceaușescu, a căzut comunismul, se striga. Mi-a căzut cartonul de prăjituri, am luat în fugă un radio și m-am dus la fiica mea pentru că se simulau niște trageri, nu știam nimic din ce mi se întâmplă și am găsit-o pe fiica mea ascunsă sub masă cu bunica. În momentul acela am luat-o în brațe, avea 3 ani și i-am spus, „Suntem liberi. O să călătorim, o să avem bani, o să facem ceea ce putem noi să facem, prin forța noastră.”

Dar nu aveați nici libertate și nici bani atunci.

Păi aveam în ’90 doar 40 de dolari. Și veneam dintr-o familie de profesori, nu eram nici măcar în București.

Dar cum de v-ați gândit să intrați în business?

Este pură istorie: s-a organizat FSN-ul, s-a împărțit comerțul de stat în patru companii și
într-una din companii, care s-a numit Moldova SA,  m-au numit director economic. Director economic fiind, în 1992, a fost o lege pe care foarte puțin directori din acea vreme au folosit-o, se numea metoda MEBO, de privatizare a tuturor salariaților prin acțiuni de la Fondul Proprietății de Stat și prin acțiuni de la Fondul Proprietății Private. Și m-am gândit că asta este singura soluție ca să fiu pe picioarele mele. Bineînțeles, eram economistă și după jobul meu, mai lucram încă 4-5-6 ore pentru companii create de antreprenori din Italia, din Siria, din alte țări, astfel că am învățat.

Cum a ajuns Te-Rox printre cei mai mari producători de scaune de mașină pentru copii?

upă ce am cumpărat compania în 1994, care avea atunci 36 de magazine și 112 acționari, cu strategii și viziuni diferite, am decis să facem o divizare și am rămas cu o parte din activele companiei și cu producția. Era vorba despre comerțul alimentar, iar în momentul în care au venit marile magazine, mi-am dat seama că nu mai putem fi foarte activi în piață astfel că tot timpul mi-am dorit să fac altceva. În 1998-1999 îmi spuneam mereu că nu mai vreau să vând gume de mestecat și nu mai vreau să vând pui înghețați. Nu știam exact ce trebuie să fac, dar știam că voi face altceva. Citeam foarte multe cărți de antreprenoriat și, într-o seară, am urmărit o emisiune de business care mi-a marcat viața. Emisiunea o avea ca invitat pe Marie-Rose Mociorniță, care vorbea despre tatăl ei, despre industriașul român din epoca interbelică. Și atunci era și prezentat totul la modul foarte idealist, că se creează o comunitate, că oamenii aproape că locuiesc în jurul fabricii. Mi s-a părut mie că asta este ceva extraordinar și mi-am spus în momentul acela: „Vreau să fiu industriaș român”. Cum se putea realiza acest obiectiv? Participând la licitații cu Fondul Proprietății de Stat, care își vindea din active.  M-am dus spre Bacău, am pierdut toate licitațiile pentru că mă înscriam la orice licitație și într-un final, singura companie  pe care am adjudecat-o (Integrata SA N.Red.) – îmi place să îmi spun că am cumpărat-o doar cu buletinul, deși procesul a fost mult mai complex.

Cum ați ajuns cu fabrica unde ați ajuns?

Imediat după ce am luat la fabrica, am avut grevă. M-am urcat pe un palet și am vorbit către 600 de oameni. Am luat fabrica și după ce am luat-o, am constatat că pe lângă datoriile pe care le avea, se mai adunaseră încă 2 milioane de dolari. Am intrat într-o fabrică unde nu eram dorită pentru că se dorea să fie cumpărată de programul asociației salariaților. Așadar a fost foarte greu, nu am fost dorită de comunitate, am fost amenințată cu dosare penale și cu interpelări la Parlament. Eu mi-am spus că dacă voi reuși ca timp de șase luni, un an, doi, să fiu proprietarul unei fabrici, pentru mine este cea mai impresionantă realizare, pe plan personal, asta mi-am dorit.

Care a fost cel mai tensionat moment? Ce a însemnat acea perioadă a anilor ’90 cu greve, cu inflație, cu creșteri de curs valutar, cu salarii care nu puteau fi plătite?

Mie nu mi-a fost teamă nici de eșec și nici nu m-a luat succesul de cap, nu m-a înnebunit. Mereu mi-am spus că atât timp cât sunt economist și știu meserie și o fac bine, mă confrunt cu toate și evoluez. OK, am prins dobânzile din ’97, nimic nu mă mai speria, era o confruntare, nu aveam ce să pierd. Aveam un apartament cu două camere. Ce puteam pierde mai mult decât un apartament?

Au venit anii 2000 și ne-am apropiat de luminița de la capătul tunelului. A început să crească fabrica?

Fabrica a început să crească între 2001, când am intrat la conducerea ei, până în 2006. În 2006 era o fabrică textilă, care producea fire de in și de cânepă, țesături de in și de blugi, am preluat-o cu 623 de angajați pe care trebuia să-i mențin timp de cinci ani, condițiile erau extrem de grele și de dure pentru că fabrica era foarte mare, avea 40.000 de metri pătrați în centrul unui oraș. Toată lumea se aștepta ca eu să dau faliment. Nu s-a întâmplat, am crescut foarte bine, frumos, până în 2006, îmi dădusem toate datoriile statului român. În 2006 a venit liberalizarea din China, Asia, a importurilor de in și cânepă și atunci, după o retehnologizare între 2006 și 2007, prin care m-am retehnologizat cu cele mai performante echipamente, am pierdut tot, absolut tot. Cu contracte în mână (și nu mai cred în contracte de atunci), nu  mi-au mai luat nici producția contractată și nici nu au mai plătit marfa livrată. M-am trezit în ianuarie 2006 fără bani, cu materie primă pe stoc și zero livrări.

OK, dar când ați trecut de la ceea ce făceați înainte spre partea de safety-chairs pentru copii?

În 2007.

Și cine v-a dat această idee?

Ideea a fost a mea, că nu mai vreau să rămân în industria textilă,  aveam 600 de angajați și o platformă industrială și niște oameni foarte bine pregătiți care voiau să muncească și m-am gândit că singura soluție este aceasta. Am participat timp de 6 luni la tot felul de licitații pentru relocare companii, dar nu mai voiam să fiu în industria modei. Mi-am spus că mă voi îndrepta spre textilele industriale. Și atunci am intrat în această industrie, participând la o licitație în Franța, alături de câteva țări din Europa de Est și am câștigat licitația. 

Și cine a venit?

A venit o companie din Franța, am câștigat licitația de relocare din China spre spre o țară producătoare în Europa de Est. Și atunci am început relocarea, cu 10 angajați în compania nouă, Te-Rox, înființată în aprilie. Licitația a fost pe 8 martie, la două săptămâni au venit în România (deși inițial au aterizat în Budapesta și eu îi așteptam în București, am trecut de acest mic incident), au venit, le-a plăcut ceea ce oferă România, pentru că nu știau absolut nimic despre țară și i-am convins. Am înființat compania în 2 aprilie, am împrumutat 10.000 de euro, pentru că între timp aveam toate conturile blocate și eram în situația de faliment din care ieșisem, pentru că nu aveam datorii la stat. Și pe 2 mai am făcut primul export.

Până unde a ajuns Te-Rox?

Până la 30 de milioane de euro, în 2007 și  2016.

De ce ați vândut compania? Pentru că în 2020, în plină pandemie, ați vândut-o.

Eu mi-am propus încă din 2019 să fac un exit pentru ca această companie să aibă evoluția pe care eu nu mai puteam să o susțin și să o ofer. Această afacere este o afacere de nișă, dar este o afacere foarte grea. Vorbim de siguranța copiilor în trafic, vorbim de investiții de milioane de euro, pentru că mereu trebuie să fii la punct cu toate inovațiile. Am pornit această companie aproape fără capital, cu capital de 10.000 de euro. Nu puteam să mă bat în piață cu fonduri de investiții, cu coloși care au capital social de miliarde de euro și nu voiam să pierd piața. Ce mi-a lipsit și nu am reușit este un nume în acest domeniu, cu toate eforturile pe care le-am făcut. Nu am avut recalluri pentru că România nu există puternic pe harta economică a lumii. Nu am reușit să intru în piață cu un brand în care ar fi trebuit să investec milioane de euro dacă ne referim doar la  laboratoarele de încercări. Nu ar fi avut nimeni încredere în brandul meu, brand românesc, față de toate brandurile deja existente din anii ’60.

Ce ocazie ați ratat?

Principala ocazie pe care am ratat-o a fost că am crezut în oameni. Eu nu am avut cultura antreprenorială, am crezut în oameni și am făcut investiții foarte mari. Când spun am crezut în oameni, spun că am crezut în partenerii de afaceri, credeam că un contract poate să mă ducă pe mine la o evoluție. Am investit foarte mulți bani în echipamente care nu mi-au folosit. Asta este o ocazie pe care am ratat-o cu acel milion de euro pe care l-am investit în anul 2006. Aș fi putut să fiu mai departe.

Dacă ați fi investit în logistică sau într-un proiect imobiliar în centrul pașcaniului, pe 40 de hectare?

Am avut oferte, pentru că fabrica de lângă mine a fost cumpărată de compania unui mare retailer, mi s-au oferit bani foarte mulți atunci, pe vremea aceea mi se părea enorm – și acum respect fiecare milion de euro. Dar știți, eu am avut o promisiune pe care am făcut-o oamenilor când am intrat în curtea fabricii, pentru mine, principiile și cuvântul meu sunt mai importante decât milioanele de euro.

Ce le puteți spune tinerilor, ca urmare a experienței pe care o aveți?

Dacă ei cred în ei și în businessul lor, să meargă înainte, pentru că orice eșec trebuie să știe să îl gestioneze. Orice eșec duce la o dezvoltare, la o evoluție, să nu se sperie de fiecare impediment, de fiecare problemă,  pentru că ce au de pierdut?

Ați avut vreo strângere de inimă că în orice moment tranzacția poate să eșueze?

Aveam experiența anului 2007, dar în continuare am mers pe strângeri de mână, fără să am strângeri de inimă și de data asta am avut noroc, pentru că eu am creat o nevoie în piață. Nu mai era contextul în care oricine putea să facă fire și țesături textile. Nu oricine putea să aibă produsul meu pe raft  atât de repede. Am creat această mare nevoie în piață și de asta am crescut practic de șapte ori într-un an.

pentru că am creat nevoia și am dat posibilitatea ca marile magazine să nu mai aibă stocuri.

Ce defecte credeți că trebuie să aibă un antreprenor ca dumneavoastră ca să reușească?

Să fie puțin cum am fost eu: puțin nebun, puțin altfel decât ceilalți. Să nu fie atât de comod, să nu îi fie teamă de nimic, să fie conștient că poate să ajungă să stea cu chirie într-un apartament foarte mic, să îi placă riscul mult.

Dacă ați fi de ales între a investi în Bitcoin vs. capacitate de producție, ce decizii ați fi luat?

Să investesc într-o capacitate de producție pentru că nu știu nimic despre piața asta nouă. Fac parte din generația celor care cred în lucruri care se produc, nu sunt deloc instruită în acest domeniu nou. Acum sunt implicată în niște afaceri imobiliare, dar iubesc foarte mult producția – când ești  între oameni, când stai la masă, în meetinguri, când creezi, când oamenii din jurul tău evoluează, când îi angajezi pe băncile facultății și ajung în doi-trei ani manageri, când sunt manager de proiect – este extraordinar. Adică creacția, pentru că businessul pentru mine înseamnă creație, dincolo de cifre, nu mai urmărești cifrele în momentul în care simți că urci. Este extraordinar, îți dă niște satisfacții peste o sumă într-un cont. Cel puțin așa văd eu lucrurile.

Ce calități credeți ca au antreprenorii români?

Sunt vizionari, sunt extrem de determinați, muncesc foarte mult, își adună toată familia alături de ei, cred foarte mult în afacerea lor și sunt foarte empatici.

Care credeți că sunt calitățile dvs. ca antreprenor?

Viziunea. Întotdeauna am simțit că sunt cu un pas înaintea evenimentelor.

Ați menționat că în cadrul familiei ați vrea ca nepoții sau poate strănepoții să vadă fabrica bunicii, acum că ați vândut fabrica, cum vreți să fiți ținută minte?

Este tot fabrica construită de mine. Numele meu va rămâne acolo, e plin de diplome și fără să vreau, mi-am creat o notorietate. 

Apropos de viziune, care e următorul business în care vreți să vă implicați, unde investiți banii obținuți în urma tranzacției?

Vor fi plasați în imobiliare fiindcă vreau mai puțină implicare, cu mai puțini angajați în jurul meu.

Dacă ați avea posibilitatea de a avea orice business din această lume, pentru că aveți această calitate de a crea ceva  – ce ați vrea să creați?

Bănuiesc că un produs cosmetic sau un produs care să aibă numele meu. Să fie creația mea? Cred că da, mi-ați dat o idee, nu m-am gândit. Poate acesta va fi următorul meu proiect.

De ce producție, decât cei mai mulți bani s-au făcut din comerț?

În producție se câștigă cei mai puțini bani, într-adevăr. Eu am cumpărat fabrica pe 13 mai 1994, iar pe 30 iunie, valoarea clădirilor, după lege, s-a mărit de opt ori, dacă vindeam acele 36 de magazine era profitabil. Eu am vrut însă să construiesc ceva, asta m-a determinat în totdeauna. Mi-am dorit și îmi spuneam că vreau să am o fabrică de care fiica mea, nepoții, să se mândrească, să spună că a fost fabrica bunicii mele.

Au fost momente în care nu ați avut bani să plătiți salariile?

Da și am luat bani de pe piața neagră. Aveam conturile blocate, era iarnă, nu încasam nimic de la clienți atunci când am avut problema liberalizării și mă așteptau câteva sute de oameni să le dau salariile, iar eu nu am avut niciodată depozite. Poate a fost o greșeală, dar banii mei erau banii companiei și banii companiei erau banii mei. În momentul în care pornești cu un capital foarte mic nu ai cum să te capitalizezi, astfel că am luat bani de pe piața neagră.

Puteți vedea toate emisiunile pe: alephbusiness.ro/emisiune/viata-ta-e-un-business/