Doamna în negru și romanul epistolar

Prolifica doamnă a făcut din asta o datină: acum 19 ani, a publicat “Igiena asasinului”. Între timp a mai scos 19 romane. Anul trecut extravaganta romancieră, veșnic îmbrăcată în negru, a publicat “Une forme de vie”. Recent, cartea a apărut și în România, unde autoarea are nenumărați fani.

Din ultimul ei roman aflăm, întâi de toate, că Amélie Nothomb nu este doar autoare de literatură, ci și de epistole. Scrie, potrivit unor declarații făcute în presă, de o bună bucată de vreme, circa 8 scrisori pe zi. Aproape toate reprezintă dialogul cu cititorii săi (cu vreo două mii dintre ei întreține o corespondență susținută), iar acum s-a hotărât să topească această experiență în paginile unui roman despre care critica franceză s-a grăbit să spună că este cea mai izbutită carte a sa.

Personajul principal al romanului “Une forme de vie” este o scriitoare care seamănă leit cu Amélie Nothomb, și care își analizează aventura epistolară, labirinturile și implicațiile ei existențiale, sub presiunea unei concluzii de fond zguduitoare (“Sunt acea ființă poroasă căreia oamenii îi conferă un rol copleșitor în viața lor”) și a unui accident epistolar: primirea unei unei scrisori de la un GI american, aflat la datorie pe frontul din Irak: “Dragă Amélie Nothomb, Sunt soldat în armata americană, numele meu este Melvin Mapple, ați putea să-mi spuneți Mel. Sunt încartiruit la Bagdad încă de la începutul acestui nenorocit de război, să tot fie șase ani de-atunci. Vă scriu pentru că sufăr ca un câine. Am nevoie să fiu înțeles, iar dumneavoastră, știu sigur, mă veți înțelege. Vă rog să-mi răspundeți. Melvin Mapple, Bagdad, 18 decembrie 2008”.

Amélie Nothomb, scriitoarea pusă în scenă de Amélie Nothomb, reacționează: “Am crezut la început că e o glumă proastă. Presupunând că acest Melvin Mapple există, avea el oare dreptul să-mi scrie asemenea lucruri? Nu exista oare o cenzură militară care n-ar fi lăsat niciodată să treacă vorba «fucking» înainte de «war»?” Din mirare în mirare, Notomb continuă schimbul de idei, sfaturi și sentimente cu obezul soldat (care suferea de bulimie de stres) și încearcă să-i deslușească biografia și psihologia, depășind o frontieră sacră: cea care separă arta de viață. Scriitoarea încearcă să-l găsească pe Mel, cel în carne (mă rog, grăsime) și oase, sedusă fiind de faptul că acesta i-a citit toate cărțile și că “vrea să existe doar pentru ea”.

Dincolo de problemele americanului, ale războiului și ale genului epistolar, Amélie Nothomb va risipi, pe întreg parcursul romanului, redutabilele ei sfaturi și cogitații despre univers, morală și literatură, din seva cărora nu mă pot împiedica să vă ofer o mostră: “Nu există decât un singur mod de a rezolva un blocaj legat de scris: scriind. Reflecția eficientă și dinamică nu apare decât în momentul redactării”. Lăsând gluma la o parte, doamna în negru chiar are mare dreptate. O mai spusese și Heliade Rădulescu, dar nu prea a fost luat în serios: “Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”

Amélie Nothomb, “O formă de viață”, Editura Polirom, Iași, 2012