Despre Teatru sau Frumoasa adormită din pădurea încâlcită. Interviu cu doi masteranzi la UNATC: Georgiana Herciu și Tiberius Zavelea

de Georgiana Gheorghe,
colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

Aveam o întâlnire în zona Piața Națiunilor Unite și am zis să trec și pe la Unteatru, să-i las Danei Rogoz plicul cu exemplarele promise ale revistei BUSINESS Magazin, în paginile căreia am povestit împreună. Se juca Masacrul spectacolul era început, iar în lobby era cineva care trebăluia pe lângă aparatul de cafea. Când m-am apropiat să întreb unde pot lăsa corespondența, doi ochi mari de un albastru infinit s-au ridicat și m-au fixat puțin stingher, puțin timid, puțin triști, puțin veseli. Curioasă din fire, am ridicat piedica tirului cu întrebări și toate s-au dus către tânăra Georgiana Herciu. Așa am aflat că e masterandă la UNATC, are 24 de ani și e acolo într-o colaborare part-time, ca să se poată întreține la studiu, în București. Mi-a adus aminte de mine și de primii pași pe care i-am făcut în câmpul muncii. Nici mie nu mi-a fost deloc ușor să-mi găsesc job în anul II de facultate, pentru că aveam nevoie de bani, căci bursa era caraghios de mică și părinții aveau venituri foarte limitate. Nimeni nu-și dorea prin ’98, la începuturile capitalismului sălbatic, o studentă la Filosofie, mioapă, un pic cam tocilară, cu alură androgină și cam ponosită, neapetisantă pentru servit clienții în baruri, cafenele, magazine de haine sau parfumuri, singurele care angajau masiv la vremea respectivă în București. Librăria NOI de la Dalles (nu mai există) mi-a dat un credit limitat, iar după un scurt popas în meandrele Culturii de la MNAC, am reușit să deschid și ușa eternei și fascinantei industrii pharma. Am avut acest flashback în momentul în care Georgiana îmi povestea de ce e acolo, în timp ce ștergea și aranja niște căni de cafea și ceai. Pentru că știu ce înseamnă să începi „de jos”, am un respect deosebit pentru toți tinerii care au un vis, nu au posibilități materiale pentru a și-l împlini, dar își doresc cu tot dinandinsul să reușească în viață și muncesc pentru asta, nu așteaptă cu mâna întinsă de la părinți șă primească bani de școală, chirie și de buzunar, sacrificându-și weekendurile, serile și câteodată chiar seminariile. Am un respect deosebit pentru cei care se aventurează cu demnitate în tot soiul de activități colaterale studiilor și preocupărilor lor academice, căutând proiecte punctuale, colaborări mai mici sau mai mari, ceva care să-i ancoreze în realitatea nemiloasă care se întâmplă în societatea asta care, oricât ne-am dori, e oricum numai meritocratică nu. Așa am ajuns să-i promit Georgianei că îi voi oferi posibilitatea de a-și spune povestea. Mai ales că o și văzusem la Metropolis, în spectacolul „Corespondențe”, după un text de Yann Verburgh, în regia lui Eugen Jebeleanu și o reținusem atât pe ea, cât și pe colegul ei de an, Tiberius Zavelea, care mă zăpăcise cu prestația lui coregrafică. Vă las să citiți acest dublu interviu cu doi tineri actori la început de drum artistic și vă recomand să mergeți la spectacolele lor, la spectacolele generației lor. Pe Georgiana am văzut-o și în „Balerinele acvatice”, tot la Metropolis și am băut apoi o limonadă pe o terasă în vecinătate. Tiberius nu a reușit să ajungă la întâlnire.

Georgiana Herciu

Eleganța și discreția lor nu le permite să fie transparenți total în a vorbi despre greutățile actorilor la început de drum; și poate nu numai. Dar vă spun eu, care sunt interesată obiectiv de fenomenul remunerației în această industrie creativă: 250-300 lei prestația per spectacol, 500 lei dacă ai noroc, 2500 lei/lună repetițiile pentru un spectacol nou, 1500-2000 lei/lună contract de colaborare ca începător într-un teatru public. Și nu e musai ca el să fie genul cu perioadă nedeterminată, ci cu emoția reînnoirii semestriale. E mult, e puțin? Cam cum poți trăi din artă și cultură în țara asta? Cenușăreasa economiei se transformă  ușor, ușor în Frumoasa adormită din pădurea încâlcită, iar eu nu văd vreo luminiță sau prinț salvator care să vină s-o pupe tandru și s-o readucă la viața pe care o merită.

Ce spectacole ai avut până acum și în ce joci în acest moment?

G.H.: Imediat după terminarea licenței, două dintre spectacolele nostre au fost preluate de către Teatrul Metropolis pentru stagiunea 2022-2023, și anume spectacolul „Fat Pig” de Neil LaBute, coordonat de Andreea Vulpe, și „Un cuplu ciudat”, coordonat de Adelaida Zamfira. Nu cred că exista la momentul respectiv o bucurie mai mare pentru niște proaspăt absolvenți decât să putem ieși către publicul larg cu nimic mai puțin decât munca nostră din anul III. Într-adevăr, când depășești acoperământul călduț al „UNATC”-ului și nu mai vin la spectacol decât colegii de prin facultate, prietenii sau rudele, ci apar plătitorii de bilet care au anumite așteptări de la ceea ce văd pe scenă, te lovește puțin teama că poate nu e suficient, poate nu sunt pregătit, poate… Tot timpul te gândești că dacă nu e suficient de bun, nu vor mai veni oamenii, că e singurul loc pe care îl mai ai și dacă îl pierzi pe ăsta, pierzi tot. Bineînțeles că exagerez acum, dar ăsta e modul în care gândeam când abia terminasem facultatea. Asta era realitatea pe care o trăiam.

Am început apoi o colaborare cu Teatrul Infiniti unde am jucat tot stagiunea trecută în trei spectacole: „Sălbaticul”, regia Boris Focșa, și două spectacole de copii – „Hansel și Gretel” și „Fata babei și fata moșneagului”, ambele în regia Stelei Focșa. Experiența de a juca spectacole de copii e cu totul altă lume. Ei sunt cel mai adevărat, receptiv și implicat public, iar treaba asta te învață foarte multe lucruri, sau mai bine zis te face conștient de cât de mult contează calitatea produsului pe care îl creezi. Pe ei nu îi poți minți, nu poți să te faci că, nu poți cu „merge și-așa”. Trebuie să crezi în convențiile pe care le creezi atât de tare, încât ei să poată nu doar să înțeleagă povestea, ci să fie martori activi și implicați în poveste.

În prezent, în cadrul masterului de arta actorului la UNATC joc în spectacolul „Livada de vișini”, coordonat de doamna profesoara Tania Filip, unde o joc pe Duniașa. Dumneaei a numit spectacolul „cântecul ei de lebădă”, pentru că noi suntem ultima generație a dânsei și pot recunoaște că mă simt mândră că am avut șansa să lucrez un clasic absolut cu o persoană care și-a dedicat întreaga carieră de pedagog acestui autor. Într-o lume în care se vrea ca totul să fie nou, luminos, distractiv, cred eu că e bine să existe și un clasic „ca la mama lui” din când în când, ca să nu uităm gingășia, căldura, emoția cu care era făcută cândva arta asta a noastră. Tot în cadrul programului de master fac parte din proiectul „Corespondențe”, de Yann Verburgh, regia Eugen Jebeleanu, care se joacă la Teatrul Metropolis. Spun „proiect” și nu „spectacol” pentru că este mult mai mult decât atât. Tot la Teatrul Metropolis mai joc în spectacolul „Balerinele acvatice”, de David Drábek, regia Monica Stoica.

T.Z.: O parte din ele s-au petrecut în perioada liceului, așadar nu o să le includ în numărătoare. Totodată, nu aș vrea să le minimizez importanța. Consider că fără perioada pregătitoare din liceu, în trupa „Aici” Constanța, nu aș fi ajuns până aici. În cei trei ani de facultate am încercat să mă includ în orice fel de examen. Fie el de mișcare, de regie, de regie film. Am încercat să le fac pe toate. Ceva mai târziu au început colaborările. Prima a fost la teatrul Metropolis cu spectacolul „Un basm urban” în regia lui Norbert Boda, cea de-a doua a fost crearea unei echipe de colegi din facultate și prieteni cu care am creat până în prezent trei spectacole, primul fiind „Câini versus Uranus”, de Alexandru Ivănoiu, în regia lui Alin Uberti, cel de-al doilea „Party”, de Tom Basden, în regia lui Alin Uberti, iar cel mai recent „Moartea și viața lui Bulă, sau mitul identitar românesc”, de Alexandru Ivănoiu, în regia lui Alin Uberti. Ultimele trei sunt în prezent, alături de „Oedip”, de Robert Ike, în regia lui Andrei Șerban, „Fiul risipitor”, în regia lui Tudor Licu (un examen de licență regie teatru) și urmează un nou spectacol în toamnă, spectacol despre care se va afla în viitorul apropiat. (Noi, care suntem foarte informați, știm că este vorba de „Romeo și Julieta“, în regia lui Eugen Gyemant, la Teatrul Bulandra, în care Tibi îl va juca pe Romeo însuși – n.red.)

Ai ajuns în orașul natal cu vreun spectacol? Cum te-au primit cei de-acasă?

G.H.: Da, am avut norocul să ajung acasă cu spectacolul „Fat Pig” în cadrul I.D.Fest, un festival de tip concurs pentru trupe de liceeni, unde noi am fost învitați să jucăm, iar experiența a fost cu adevărat minunată. Eu sunt din Bacău și chiar dacă e doar la patru ore de mers cu mașina de București, tot e puțin complicat pentru familia mea extinsă să ajungă doar ca să vadă un spectacol. Șansa să joc acasă a venit perfect. Rude, prieteni, colegi și profesori de prin liceu au venit să mă vadă. Știind că joc pentru atâția oameni apropiați mă făcea să mă simt copleșită, dar în același timp îmi dădea extraordinar de multă satisfacție că sunt doar oameni care mă susțin, că au venit special pentru mine. O șansă foate mare de a hrăni egoul, dar în egală măsură toată presiunea era și mai mare pentru că, deși nu mai era vorba de frica de a fi judecată ca în general, mi-era frică să îi dezamăgesc pe cei apropiați. Mândria care se citea pe fețele lor după spectacol a fost cel mai plăcut sentiment din lume, să știu că cei mai apropiați oameni din viața mea sunt mândri de munca mea. Nu am cuvinte să descriu sentimentul, dar e ca și cum mi-ar spune: „Ai făcut ce trebuie”. Când bunica mă sună, mereu mă întreabă când mai venim să jucăm acasă. Mi se rupe sufletul să îi spun că nu cred că o să se întâmple prea curând, dar pentru că știu cât de mult își dorește să mă vadă, de fiecare dată când merg acasă îi arăt poze și filmări din spectacole. Multe sentimente plăcute. Multe senzații de cutremur interior. Multe momente de dorință absolută. Multe zile de repetiție. Multe seri după spectacol în care simți că lumea e a ta. Și mai multe zile în care îți vine să renunți. Puține ocazii în care să te faci cunoscut. Puține zile în care chiar crezi că o să renunți. Pentru a te simți împlinit. Pentru a fi fericit.

T.Z.: Da, cu trei chiar. Primul a fost spectacolul de licență „Romeo și Julieta”, de William Shakespeare, în regia Mihaelei Sîrbu, al doilea „Prima dată”, de Ken Davenport, în regia Marcelei Moțoc, iar al treilea „Visul unei nopți de vară”, tot de William Shakespeare, tot în regia Mihaelei Sîrbu. De fiecare dată am simțit o mândrie stranie când eram pe scenă, că joc în orașul din care am plecat să fac teatru. Este un sentiment foarte plăcut care îmi amintește de perioada liceului. Cu fiecare ocazie, am încercat să îmi aduc munca acasă, la propriu. La figurat însă, îmi este imposibil să nu o fac.

Cum este remunerată prestația unui actor?

G.H.: Depinde de foarte mulți factori: cât de cunoscut ești, cât de mare nevoie au de tine, cât de bun negociator ești, câți actori sunt în distribuție, cât de mare e producția și așa mai departe. Dacă nu ești angajat într-o instituție de stat, ești plătit per reprezentație. Sumele de cele mai multe ori nu sunt extraordinar de mari, și la început nici nu te interesează neapărat. Dacă ești colaborator într-un teatru de stat, ești remunerat și pe perioada de repetiții, lucru care în independent de cele mai multe ori nu se întamplă. Problema apare atunci când vrei să devii independent financiar, să nu mai primești bani de la părinții tăi și vrei să poți supraviețui făcând munca pe care ai învățat-o în facultate. De cele mai multe ori este greu spre imposibil să te poți descurca cu ce câștigi doar din colaborări. Contează să știi să te descurci, să te faci vizibil și să lucrezi constant la publicitatea personală, mergând la castinguri, folosind platformele de social media și mult networking.

T.Z.: Nu prea bine, adică cu siguranță nu mi-am ales profesia pentru a-mi asigura o viață de familie liniștită, stabilă financiar și prosperă. Dar hei! încă sunt prea tânăr să mă gândesc la chestiile astea, sau cel puțin așa mi s-a spus. Privind în jur la oameni care se zbat din ce în ce mai tare să câștige un ban, ignorând nevoile și pasiunile lor, încerc să-mi ridic moralul spunând-mi că măcar fac ceea ce-mi doresc.

Tiberius Zavelea

Am constatat că piața românească de teatru și film nu poate să absoarbă absolvenții tuturor facultăților de actorie. Tu ce alte activități ai ca să obții un venit care să permită un trai decent în București?

G.H.: Probabil o să sune a discurs politic obosit, dar „sistemul e de vină, domle”. Glumesc, dar într-adevăr de acolo începe problema. Facultatea primește finanțare de la minister în funcție de câți studenți are. Deși nu termină neapărat toată lumea, tot suntem mulți. Mult mai mulți decât duce piața actuală. Mai exact, în jur de 200 de absolvenți anual, în condițiile în care teatrele de stat sunt pline, independentul, de cele mai multe ori, are succes la spectacolele cu nume mari, iar noi, ăștia mici, alergăm de colo-colo până reușim sau până obosim atât de tare, încât renunțăm. Filme se fac puține si greu ajungi la ele, mai ales acum când nici nu se caută neapărat actori care să joace în ele. E un cerc vicios, în care toți sunt de vină și nu poți să arăți cu degetul pe nimeni. Ne amăgim că e pe bază de noroc, că „ce-i al meu e pus deoparte” și că va veni ziua în care o să-mi iasă și mie treaba asta. Ca să trăiești totuși și să îți permiți luxul de a alerga pentru visul tău, cei mai mulți dintre noi avem slujbe, apropiate de domeniu, cum ar fi funcții administrative sau tehnice prin teatre, cursuri teatrale pentru copii sau adulți, reclame, dublaje și așa mai departe, dar chiar și slujbe complet diferite – în corporații, în restaurante și cafenele… și mai pe scurt: orice găsești. Din luna ianuarie a lui 2024 sunt colaborator la teatrul independent Unteatru, unde mă ocup de accesul în sala de spectacol dar și de oricare altă sarcină care apare. Foarte recent, m-am angajat pe postul de sufleor în Teatrul Mic și în paralel sunt colaborator la Dream Boutique, o școală privată de cursuri teatrale pentru copii. Deși încă sunt studentă la master și părinții mă susțin financiar în continuare, am ales să fur startul înainte de a termina studiile ca să mă asigur că voi avea cum să rămân în București după terminarea studiilor și să pot să-mi practic meseria, chiar dacă puțin momentan, sperând că într-o zi nu va mai trebui să alerg, ci să zbor în lumea asta.

T.Z.: Cu toată modestia aș vrea să recunosc că eu cred totuși că sunt unul dintre exemplele fericite, în niciun caz ideale, ale unui student de master, sau absolvent al facultății. Nu-mi permit să vorbesc în numele colegilor, sau al oamenilor cărora nu li s-au dat șansele care mi s-au dat mie. Mi se pare nedrept.

De ce ai ales să dai la actorie?

G.H.: Asta e o întrebare melancolică pentru mine. În liceu am fost organizator al festivalului I.D.Fest, unde am avut ocazia să cunosc mai multi actori mari care în ciuda vârstei înaintate erau plini de viață, de energie. Atunci mi-am spus că asta vreau și de la viața mea. Să mă joc, să nu îmbătrânesc niciodată, să fiu liberă și să trăiesc lucruri pe care în viața personală e mai puțin probabil să ajung vreodată să le trăiesc. Iar actoria era și încă este cea mai bună alegere pentru mine. Să spui povești având ca unealtă principală propria-ți ființă. Să umpli cu viață un personaj scris pe hârtie și să îi permiți să trăiască „de-adevăratelea”.

T.Z:. Pentru că nu m-am văzut făcând altceva și am investit prea mult timp, ca să fac orice altceva. N-am știut ce altceva pot să fac și nici nu am vrut să aflu.

Teatru, film sau telenovelă TV?

G.H.: Teatrul va fi pentru mine mereu prima opțiune. Energia pe care o simți pe scenă nu se compară cu nimic pe lume. E ca și cum trăiești la o intensitate de 200 la sută, și posibilitatea de a vedea real cum influențează arta ta e cea mai mare satisfacție din lume. După spectacol să auzi pe cineva că l-ai făcut să plângă sau că a râs de nu mai poate te umple cum nicio altă meserie din lume nu cred că poate. Să știi că ai modificat un om, că i-ai strânit empatia, că l-ai lăsat cu întrebări. Cred că și filmul are acelasi efect, deși nu am avut ocazia să experimentez prea mult. E doar o presupunere, dar îmi e foarte greu să cred că fără energia sălii poate fi același act artistic. Simplul fapt că poți trage mai multe duble până obții rezultatul dorit deja limitează satisfacția atunci când iese, sau poate nu, nu știu de fapt… Cu siguranță e un teritoriu pe care îmi doresc să îl experimentez pentru a simți pe propria piele cum e. Telenovelele TV sunt puțin altă situație pentru că, cel puțin în România, nu știu, și nu vreau să spun prostii, dar nu pare că au ca scop principal arta. Nu vreau să fiu ipocrită și să spun că nu aș face în viața mea telenovele. Aș experimenta, cu siguranță. Pe lângă câștigul imediat al expunerii sau chiar câștigul financiar, care poate fi foarte motivant, cred de asemenea că o astfel de experiență te poate învăța foarte multe lucruri.

T.Z.: Clar teatru, film îmi doresc din tot sufletul, aștept să mă lansez și în industria filmului, iar telenovelele TV sunt ceva ce mi-e greu să asociez cu perioada asta a vieții mele. Totodată, sunt convins că este o experiență foarte diferită de ce am avut până acum.

Ce consideri că nu (mai) funcționează în UNATC?

G.H.: Am impresia că se pierd scopurile principale ale unei instituții de formare a unor viitori artiști. Se prioritizează lucruri care, după părerea mea, se obțin abia după ce ai deja o bază sănătoasă și solidă. Adică studenții învață să danseze, să cânte și tot felul de alte mijloace, dar nu mai studiază istoria teatrului sau nu se duc la cursurile de actorie pentru că sunt prea ocupați cu alte proiecte. Am impresia că se formează niste robeței super-dotați, perfecți din punct de vedere fizic, care își pierd sclipirea și emoția creației, tocmai în era asta a noastră în care tehnologia ne înghite, și deși e necesară și utilă, ne oprește din a mai trăi cu adevărat. Ar fi esențial să existe în continuare câțiva manifestanți ai adevărului uman… Poate sunt eu o babă căreia nu-i place schimbarea și devin fix ce nu mi-am dorit să ajung vreodată.

T.Z.: Nu știu dacă are neapărat legătură, dar atelierele din perioada admiterii mi se par o calitate pierdută a experienței pe care ar trebui să ți-o aducă admiterea la facultate. De asemenea, simt nevoia unor reforme, pe care nu aș ști să le pun pe hârtie.

Care echipă de teatru îți place cel mai mult? Unde ți-ar plăcea să joci?

G.H.: Cred că, cel mai mult dintre toate, îmi place echipa Teatrului Mic. Mi se pare că majoritatea actorilor de acolo sunt extraordinar de talentați, că existră într-adevăr conceptul de echipă și mai ales că au în repertoriu niște spectacole extraordinare. Dacă ar fi să mai aleg încă un teatru care îmi place foarte mult și în care mi-ar plăcea să joc ar fi Teatrul Bulandra.

T.Z.: În momentul de față echipa cu care am spectacolele menționate mai sus. Tuturor ne oferă o senzație de apartenență. Avem nevoie ca oameni să simțim că aparținem cuiva, unui loc, unei echipe. Mi-ar plăcea să joc undeva unde mi-ar spune cineva că nu pot, doar ca să-i demonstrez contrariul. Aș vrea să joc undeva unde nu sunt înțeles, unde există o barieră, a limbii, a culturii, ceva. Cred că ar fi o provocare destul de mare.

Vorbește-mi despre experiența „Corespondențe” și „Balerinele Acvatice”. Cum ați lucrat în echipă? Care a fost interacțiunea cu regizorii? Cum a fost interacțiunea cu studenții de la Paris, sunt diferiți în vreun fel față de voi?

G.H.: Sunt două proiecte de suflet foarte importante pentru mine și cel mai amuzant lucru este că am fost aleasă să fac parte din ele în aceeași zi, pe 11 noiembrie 2022, ziua îngerilor aparent. Voi începe în ordine alfabetică și anume cu „Balerinele acvatice”. Prima lectură a fost un șoc. Nu înțelegeam mare lucru din text, mi se părea ciudat și nu reușeam să-mi imaginez cum va arăta. Cea mai frumoasă parte la proiectul acesta, era echipa, o mână de oameni, colegi de generație sau poate puțin mai mari, dar cel mai important, îmi erau cunoscuți. Aveam încredere în toți. Îi apreciam și încă îi apreciez pe toți foarte mult și asta m-a făcut să nu renunț. Repetițiile nu au fost neapărat ușoare sau lipsite de conflicte, dar pasiunea Monicăi, regizoarea spectacolului, pentru povestea asta ne-a atras pe toți. Cea mai mare încercare prin care am trecut cu acest proiect a fost când cu cinci zile înainte de premieră, în urma unei vizionări, ne-a fost sugerat să schimbăm aproape tot. Tot ce munciserăm în 4 luni, din decembrie până aproape de sfârșitul lui martie, noi trebuia să schimbăm în 5 zile. Ne-a picat puțin lumea în cap, dar am muncit la foc intens și am reușit totuși să obținem un rezultat de care noi suntem mândri. Ne-am distrat și ne-am luat libertatea să spunem o poveste diferit, ba chiar să facem un fel de manifest despre absurditatea convențiilor teatrale. Ca să descriu cel mai bine spectacolul, e o explozie colorată, dansantă, ciudată, despre neputința de a mai trăi în lumea asta plină de consum, în care suntem la un pas de autodistrugere.

„Corespondențe” a fost o cu totul altă experiență. A pornit ca o colaborare între UNATC București și ESAD Paris, cu sprijinul Teatrului Metropolis, și a fost mai mult un laborator între 14 studenți francezi și 14 studenți români, care timp de 6 săptămâni am lucrat împreună cu Eugen Jebeleanu și Yann Verburgh îmbinând poveștile noastre personale cu textele lui Yann, într-o discuție despre diferențele culturale, problemele universale și visele generației noastre. A fost o perioadă minunată în care am lucrat cu vulnerabilitățile noastre, cu sufletul deschis, având certitudinea că oamenii ăștia necunoscuți, din altă țară chiar, sunt în asentimentul nostru. E chiar ciudat să te gândesti că ai încredere într-un străin să îi împărtășești toate dorințele și fricile tale într-o scrisoare, poate mult mai sincer decât unui prieten.  Energia asta de lucru și spațiul sigur de experimentare au fost create chiar de Eugen care ne-a susținut în tot procesul într-un mod foarte creativ, nou și lipsit de presiunea contextului școlar, de „eu sunt profesorul – iar voi, studenții”. Și totuși simt că în șase săptămâni de lucru cu ei am învățat mai mult decât în cei doi ani de master. O colegă spunea că cel mai mult din toată experiența s-a bucurat de libertatea de a se juca cu acești oameni folosind bariera lingvistică drept instrument de a căuta orice altă modalitate posibilă de comunicare. Francezii, sau poate doar colegii noștri, nu sunt foarte diferiți față de noi în visele și problemelor lor cotidiene, însă spre deosebire de noi, foarte mulți au mărturisit că nu își doresc să facă meseria asta în cele mai mari și grandioase locuri, ci ar prefera oricând să se întoarcă la țară unde să poată juca pentru toată lumea, trăind o viață modestă, crescând animale și educând oameni. Mie treaba asta mi s-a părut fascinantă. Cât de diferită este viziunea lor despre succes față de a noastă.

T.Z.: Experiența „Corespondențe” a fost minunată. Cea mai frumoasă perioadă din perioada masterului, detașat. Eugen, Yann și colegii din Franța au fost o gură proaspătă de aer în tot cumulul de incertitudini pe care le resimțim cu toții. Colegii francezi sunt oameni cu care simt că nu am terminat de lucrat, în continuare păstrăm legătura cu ajutorul internetului și sper ca în viitor să facem o reîntregire a trupei acestui spectacol.

Care e criteriul după care se programează spectacolele?

G.H.: Depinde de teatru, dar în majoritatea cazurilor, în funcție de cât de bine vinde spectacolul. E foarte trist să vezi că arta e tratată ca un business, dar în același timp, trăirea interioară nu-ți pune pâinea pe masă, așa că pot înțelege.

T.Z.: După disponibilitățile fiecăruia. Nici nu vreau să mă gândesc cât de greu e să centralizezi programele atâtor oameni.

Actorul/actrița preferată care te inspiră?

G.H.: Nu știu dacă e o persoană anume care să pot spune că mă inspiră. Încerc să mă inspir zilnic de la tot ce mă înconjoară. Azi pot să mă uit la un film cu Meryl Streep și să spun „Doamne ce actriță minunată e, aș vrea să fiu ca ea într-o zi” și mâine, să merg la un spectacol făcut de colegii mei și să spun „Vreau să lucrez cu voi că îmi place ce faceți”. Mă inspir din tot ce trăiesc, de la toți oamenii pe care îi întâlnesc și de la toate personajele din piese sau romane. Atât în muncă, cât și în viața mea, mă bazez pe două elemente foarte importante: sinceritate și candoare.

T.Z.: Ricky Gervais este în ultimul timp noua mea obsesie. Umorul și frumusețea muncii lui mă motivează să merg mai departe. Umorul fiind principala calitate a lui care îmi declanșează acest sentiment față de el.

Ai fost în festivaluri de teatru? În țară sau afară? Care a fost experiența?

G.H.: Am participat la câteva festivaluri cu spectacolul meu de licență „Fat Pig”, cu care am câștigat și câteva premii. Majoritatea au fost în București și nu le-am tratat diferit de oricare altă seară în care am spectacol, poate totuși cu puțin mai multe emoții. În vara anului trecut, am avut ocazia să particip la un proiect internațional desfășurat la Budapesta cu studenți din unsprezece țări, de pe patru continente, unde regizorul maghiar Attila Vidnyánszky a montat „Tragedia Omului”, de Imre Madach, cu ocazia a 200 de ani de la nașterea autorului. Acest text important din literatura maghiară este o epopee în 15 acte, care ilustrează povestea lui Adam și a Evei care, după ce sunt izgoniți de către Dumnezeu din Paradis, sunt purtați de Lucifer în diferite perioade temporale și spațiale ale omenirii. Și astfel fiecare țară a primit un tablou de lucrat de acasă – mai puțin noi, românii, care am primit trei -, și în final toate tablourile au fost împletite într-o super producție de 7 ore și jumătate. Dacă mi-a luat atât de mult să spun ce a fost, imaginați-vă cât o să îmi ia să spun cum a fost. Nebunie curată. Cred că e cea mai bună definiție. Multitudine de stiluri, de limbi, de conversații, o imensitate din toate punctele de vedere, în care tineri din toate colțurile lumii, uniți de pasiunea pentru actorie și îndrumați de niște oameni cu vise mari, au creat demența asta de spectacol. Noi, românii, am fost o echipă de 14 oameni, unsprezece studenți la actorie și trei studenți la regie, și tot ce mai pot să spun e că am fost cei mai apreciați din tot proiectul, pentru că pe lângă faptul că am avut cel mai mare volum de material teatral, făcut și bine, am și lucrat doar noi, adică studenții de la regie cu studenții de la actorie, profesorii coordonatori doar verificând produsul final. E puțin complicat să exprim cât de mândră mă simțeam ca româncă acolo, și simt că trebuie aduse laude în primul colegilor mei de la regie care au făcut o muncă extraordinar de bună. Nu cred că am apucat să fac cunostință nici cu jumătate din oamenii din proiect. Diferențele culturale într-adevăr s-au simțit destul de puternic și poate de asta ne-a fost mai ușor să ne împrietenim cu grecii decât cu egiptenii, dar în orice caz, a fost o experiență pe care n-am cum să o uit vreodată și care m-a îmbogățit.

T.Z.: Și acesta este de fapt motivul principal pentru care fac teatru. Lăsând glumele la o parte, am avut prilejul să gust din caracterul nomadic al acestei profesii. Aștept cu nerăbdare noul festival, următoarele fiind acum, în vară. Sunt sigur că îmi vor asigura o vacanță de vară frumoasă.

„Moartea și viața lui Bulă sau mitul identitar românesc”

Teatrul Masca

Bd. Uverturii 14, Sector 6, București

Regia: Alin Uberti

Scenografia: Cosmin Stancu

Coregrafia și mișcarea scenică: Vlad Furtună

Pregătire muzicală: Corina Sîrghi

Montaj video: Diana Török

Distribuția

Bulă: Vlad Pânzaru

Alinuța: Maria Moroșan

Iepurașul: Bogdan Iancu

Ștrul: Tiberiuss Zavelea

Foto: Mihai Smeu

Corespondențe

Teatrul Metropolis, str. Mihai Eminescu, nr. 89, București

Regie: Eugen Jebeleanu

Dramaturgie: Yann Verburgh

Scenografie: Velica Panduru

Lighting design: Vlad Lăzărescu

Distribuția: Cheik Ahmed Thani, Idir Aitouche, Valentine Berthier, Melchior Burin des Roziers, Robin Condamin, Lise Dachary, Nicolas Ducourtieux, Manon Guilluy, Clément Mariage, Savério Moreau, Apolline Peccarisi, Elisa Pezeril, Marion Roussel, Clara Thibault, Ana Bumbac, Mălina Andreescu, Robert Onofrei, Alexandra Bob, Răzvan Bratu, Robert Brage, Ileana Ursu, Eva Cosac, Georgiana Herciu, Tiberiuss Zavelea, Vlad Pânzaru, Maria Moroșan, Bogdan Iancu, András Benedek

Foto: Andrei Gîndac

Balerinele acvatice

Teatrul Metropolis, str. Mihai Eminescu, nr. 89, București

Text: David Drábek

Regia: Monica Stoica

Scenografia: Șteff Chelaru

Coregrafia: Relu Dobrin

Muzica: Adrian George Popescu

Video art și lighting design: Vlad Lăzărescu

Distribuția:

Cristian Robe, Valentin Sichim, Andrei Ionescu, Macrina Bârlădeanu, Marius Boboc, Georgiana HerciuFoto: Andrei Gîndac