Despre nebuni care ar vrea să facă rău, dar nu pot

Este vorba de Correggio, pictorul numit Antonio Allegri și care a nemurit orașul în care s-a născut. Nu voi vorbi aici de viața sa, a fost un pictor care a iscat curente noi în artă, dar contemporanii nu l-au aclamat, nu a avut papi sau împărați drept protectori, ba nici măcar un portret nu i-a rămas. Dar dacă veți merge la Parma, frescele din catedrală, care îi aparțin, vă vor ameți, cu siguranță: un vârtej de personaje și o mare de nori într-un racursiu nemaivăzut.

O să ne ocupăm însă de câteva din picturile sale și relațiile pe care acestea le-au avut cu tot felul de inși, cultivați sau posedați, știutori sau nătângi. Alături este “Jupiter și Io”, unul din tablourile care descriu amorurile lui Jupiter, așa cum sunt prezentate în “Metamorfozele” lui Ovidiu. Din serie mai fac parte “Danae” (galeria Borghese din Roma) și “Leda și Lebăda” (Staatliche Museen din Berlin). “Io” a fost pictată în 1531, cu trei ani înainte de moartea maestrului; Correggio s-a stins la fel de discret cum a trăit și tânăr. Gloria îi este adusă peste ani de Vasari, care îi recunoaște geniul și va aduce lumii imbecile vestea că a pierdut un om. Ducii, conții și împărații vor începe a fremăta și a zornăi monede mai mari decât bănuții de aramă din sacul mai sus pomenit, iar picturile își încep peregrinările. “Danae” merge așa: la Mantova, apoi la Madrid, Milano, Praga, Stockholm, Roma, Paris, Bruxelles, Londra, Paris și iarăși Roma. “Leda” și “Io” ajung la Rudolf al II-lea, la Praga, de unde sunt luate de suedezi ca pradă de război și aduse la Stockholm. Mai au nevoie de niște ani pentru a intra în galeria reginei Cristina, pentru că înainte poposesc la grajduri, unde sunt folosite pe post de obloane. Picturile urmează destinul reginei care își părăsește neamul și credința și ajung la Roma. Trec apoi pe la executori testamentari, cardinali, duci, principi și ajung la nepotul Regelui Soare, la regentul Philippe, duce de Orleans, un erudit aspru, care pictează și gravează, și care colecționează și tablouri.

Galeria sa îi rămâne, în 1723, fiului său, Louis. Acesta este un șoarece de bibliotecă, care rămâne văduv la numai 24 de ani. Momentul îl va marca puternic, pentru că își abandonează viața socială, își lasă averea în grija mamei, face donații săracilor și se îngroapă în manuscrise, pasionat de științele naturii și de limbile vechi. Nu-i place arta, ba, mai mult, alunecă într-un bigotism exacerbat: se flagelează zilnic, pentru a-și pedepsi trupul și a-și răscumpăra păcatele. Îi repugnă nudurile și la un moment dat, într-o noapte târzie, este surprins de directorul galeriei, pictorul Charles-Antoine Coypel, în mijlocul unui ritual erotico-barbar, tăind în bucăți tablourile lui Correggio, pe “Leda” și pe “Io”. Capetele personajelor sunt decupate și arse cu lumânarea; Coypel muncește ca un rob, pe ascuns, pentru a repara ce a distrus nebunul. Tablourile sunt lipite, iar capetele arse reconstituite oarecum.

Tablourile ajung la Sanssouci, la regele Frederic cel Mare, și apoi sunt luate de însuși Napoleon, care le încredințează pictorilor, pentru restaurare. “Leda”, în zeci de ani, capătă un chip care evoluează incert – culorile, vopselurile, nuanțele și priceperea diferă de la pictor la pictor și diferă de tehnica lui Correggio.

Nebunul Louis de Orleans în schimb nu a putut-o schingiui pe adevărata “Io”, pentru că tabloul pe care l-a distrus era o copie: originalul s-a aflat, timp de sute de ani, la Viena.