Despre frumusețea unei mașinării de ucis

În imagine este cuirasatul Bismarck, iar textul pe care îl citiți este eliberat de orice simbolistică politică. Este, pur și simplu, una dintre cele mai frumoase mașinării inventate de om, o operă de inginerie și artă vizuală. Nu a fost nici cea mai mare navă de luptă, nici cea mai puternică și nu a avut cele mai mari tunuri; Jeremy Clarkson, cel care mi-a oferit inspirația pentru acest text, dă Cezarului grandoarea maximă și cinstește, numindu-l cea mai frumoasă navă de luptă, pe Yamato, gigantul japonez de 71.000 de tone care a dat de furcă americanilor în Pacific (Bismarck avea sub 50.000 de tone, iar în materie de tunuri, japonezii trăgeau cu jeepuri în timp ce nemții trăgeau cu butoaie de petrol – e o figură de stil). Eu aș putea invoca Missouri, mândria US Navy, care a luptat în și al Doilea Război Mondial și în conflictul din Coreea, ba chiar și în Războiul din Golf și la bordul căreia bucătarul Steven Seagal a kilerit niște teroriști în Under Siege.

Dar o să rămân la Bismarck, pentru că este singura navă de luptă de acest calibru care s-a luptat; și, dacă există o frumusețe a luptei, a războiului, de la cei 300 de spartani la atacul cavaleriei ușoare și la scufundarea cuirasatului Bismarck, aceasta trebuie onorată.

Unii vor spune că o mașină de omorât oameni nu poate fi frumoasă; replica mea este un clișeu, dar adevărată – oamenii omoară oameni, nu mașinăriile. Iar cuirasatele au fost cele mai ineficiente mașinării de ucis din istorie, fiind mai degrabă instrumente de paradă decât arme, nave care-i făceau pe amirali, pe șefii de state, ba chiar și pe simplii cetățeni să se simtă importanți.

Undeva la începutul secolului XX un italian, Cuniberti, ofițer de marină, s-a gândit la tunuri mari și cuirase impenetrabile, care să țină piept atacurilor de oriunde ar veni, de pe apă, de sub apă sau din aer. Britanicii au lansat prima navă de acest tip, apoi și alții, iar războiul pe mare s-a schimbat – giganții erau scumpi și cărau ditamai responsabilitățile, de la moralul armatei sau al populației la destine de politicieni sau lideri, așa că pe mare cuvântul de ordine nu a mai fost atacul, ci apărarea.

La 19 mai 1941 Bismarck este trimis în Atlanticul de Nord în căutarea de vase comerciale. Este localizat de patru crucișătoare, care nu-l atacă, mărimea conta. Vin cuirasatul Prince of Wales și crucișătorul Hood. Britanicii au început să tragă cu o repeziciune remarcabilă, dar complet aiurea. Bismarck a fost mai lent, dar la a cincea salvă l-a lovit pe Hood care a explodat și s-a scufundat în trei minute. Au scăpat numai trei din cei aproape 1.500 de oameni de la bord. Churchill și-a mestecat trabucul și nu a ezitat să lanseze cea mai mare vânătoare din istoria navală. Bismarck a dat piept cu patru crucișătoare, trei cuirasate și două portavioane, alături de șapte distrugătoare britanice și, în numai 90 de minute, în largul coastelor irlandeze, totul s-a sfârșit. Cum am spus, dacă există o frumusețe a luptei, a războiului, de la cei 300 de spartani la atacul cavaleriei ușoare și la scufundarea cuirasatului Bismarck, aceasta trebuie onorată.