Despre ce a vorbit dictatorul Nicolae Ceaușescu in ultimul interviu

„Tovarășilor le plac lucrurile concrete”, scria umoristul american P. J. O’Rourke, în jurnalul său satiric Vacanțe în iad. O’Rourke  vorbea de Varșovia, dar putea la fel bine să se refere și la București. Orașul, cunoscut odinioară drept „Parisul Estului”, a devenit cel mai mare șantier de construcții al lumii. Buldozere și camioane zdrăngăne de zor pe străzile cu gropi, umplând aerul de praf și zgomot în timp ce taie bulevarde noi și ridică zidurile fade ale clădirilor guvernamentale prin vechile zone ale orașului.

Autoritățile române vorbesc de o renaștere urbană; criticii o numesc devastare. Oricum i-am spune, e ceva suprarealist, un soi de monumentalism generat parcă de amoc. Inima noului București e un gigant de marmură albă: Palatul Poporului. În acel loc, președintele României, Nicolae Ceaușescu, și soția sa Elena, vor exercita puterea absolută a uneia dintre cele mai represive regimuri politice ale lumii. Ieșind chiar din palat, noul Bulevard al Revoluției Socialiste taie o fâșie perfectă, de trei mile, exact prin inima a ceea ce a fost cândva creuzetul plin de viață al vechiului București. „Este cu exact un metru mai lat, pe ambele părți, decât Champs-Elysees”, se laudă un ghid guvernamental. „Vrem un monument care să îi facă mândri pe toți românii.”

Sau, poate, doar pe unul singur: președintele Ceaușescu, de 71 de ani, megalomanul „Arhitect Nebun” al socialismului în stil românesc. I se spune în fel și chip: Farul Călăuzitor, Marele Conducător, Geniul Carpaților, Dunărea Gândirii. Omul de pe stradă, însă, îi spune simplu „El”, dar nu întotdeauna cu respect. În timp ce Polonia și Ungaria se îndreaptă spre democrație și piață liberă, iar Uniunea Sovietică se deschide spre lume, România se izolează tot mai mult. De aproape un sfert de veac e condusă de viziunea solitară a lui Ceaușescu: o Românie care depinde doar de el și de nimeni altcineva.

România a devenit o insulă, un paria internațional, izolat asemeni Iranului sau Libiei. Vizitatorilor le este permis să călătorească liber prin țară, cum i s-a permis recent și echipei NEWSWEEK, doar că seamănă mai curând cu o țară africană sau central-americană decât cu una din Europa. Găsești aceeași sărăcie și, la fel de des, același dispreț pentru drepturile omului și libertate. „Dacă am avea ceva mai multă mâncare, ar trăi ca în război,” spune un banc perfect românesc. Aceasta este moștenirea lăsată poporului său de ultimul stalinist.

De la bun început, Ceaușescu, țăran lucrător într-o fabrică, intrat în Partidul Comunist Român în 1933, când încă era în ilegalitate, și devenit șef al partidului în 1965, a avut un parcurs individualist și uneori excentric. Inițial a permis o libertate de expresie cu mult mai mare decât în restul țărilor comuniste. În anii 1970 se găseau ziare și cărți străine; emisiunile radio nu erau purecate. Oamenii puteau vorbi liber cu străinii iar poliția secretă, abominabila Securitate, a stat în umbră. În ultimii ani, însă, Ceaușescu a pus piciorul în prag: românilor li se cere să raporteze omniprezentei poliții toate contactele cu străinii; mașinile de scris trebuie înregistrate la Miliție, cu probe ale setului de caractere; cărțile și revistele străine sunt interzise; pentru a le împrumuta, cititorii au nevoie de aprobarea în scris a bibliotecilor; în librării nu găsești aproape nimic în afară de puzderia de lucrări ale lui Ceaușescu și ale soției sale.

Cititi mai multe pe www.banatulazi.ro