De pe covorul roșu, la cinema Elvira Popescu

”Care este cea mai mare provocare în conducerea unui muzeu?“ întreabă jurnalista Anne, personaj interpretat de Elisabeth Moss, în deschiderea trailerului pentru filmul The Square. Filmul, în regia suedezului Ruben Östlund, a câștigat anul acesta premiul Palme D’Or, acordat la festivalul de la Cannes, și este, totodată, unul dintre capetele de afiș din cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (anul acesta, festivalul se desfășoară între 13 și 22 octombrie).

În cadrul acestuia, de opt ani, producțiile elitiste de pe covorul roșu sunt aduse și în cinematografe bucureștene precum Cinema Pro, Cinema Elvira Popescu, Cinemateca Eforie, Cinema Muzeul Țăranului, dar și în săli de cinema din alte șapte orașe din țară. Răspunsul la întrebarea jurnalistei vine din partea directorului muzeului și este unul complex, cu referire la situația artei contemporane, pe care, în mod comic, Anne nu o înțelege, după cum reiese din reacția ei: ”OK“.

L-am întrebat același lucru pe regizorul Cristian Mungiu, referindu-mă la provocările organizării festivalului de film, precum și la cele pe care le are ca regizor în România. ”Când organizez festivalul, cea mai mare provocare este, în primul rând, finanțarea. Este destul de complicat, iar anvergura acestuia este dată de capacitatea de a-l finanța cât mai bine“ – vine răspunsul.

Regizorul nu menționează cifra exactă referitoare la dimensiunea bugetului necesar organizării festivalului, însă precizează că aceasta ”este de ordinul sutelor de mii de euro, în vreme ce festivaluri de anvergură similară din alte părți ale lumii au bugete de peste 1-3 milioane de euro“. Oferă o comparație și cu celelalte festivaluri de pe piața locală: este un buget de aproape șapte ori mai mic decât al celui mai mare buget de festival de film din România – Transilvania International Film Festival (TIFF), iar acesta are, la rândul lui, un buget de câteva ori mai mic decât al Festivalului Național de Teatru și de zeci de ori mai mic decât al festivalului George Enescu. ”Avem toată stima pentru aceste manifestări dinspre alte arte, dar, nu știu de ce, cinematografia, care are mari cheltuieli ca să organizeze un festival, trebuie să fie întotdeauna la coada listei. Există niște liste de acestea de festivaluri zise «naționale», la minister, care primesc întotdeauna sprijin; or pe ele nu este niciun festival de film. Sperăm și noi într-o bună zi la ideea că se poate face o listă adiacentă și pentru festivalul de film.“ Mungiu spune că nu a purtat discuții cu autoritățile în acest sens, însă speră la o astfel de inițiativă care să sosească din partea lor.

Dimensiunea bugetului pentru organizarea unui festival de acest tip este, de altfel, reprezentativă pentru întreaga piață locală a filmului: în Franța, de pildă, se fac 200-300 de filme anual, din diferite categorii, deopotrivă cu bugete reduse, care variază între 500.000 și 1 milion de euro, dar și cu valori de peste 5 milioane de euro, ajungând chiar și la 30 de milioane de euro. ”Noi facem 10-12 filme pe an, iar bugetele filmelor noastre sunt, pentru majoritatea, de sub un milion de euro, variind între 300.000 și 1 milion de euro. Cred că bugetele cele mai mari ale filmelor românești sunt până în 1,5-2,5 milioane de euro; mai mult nu“, descrie regizorul situația de pe piață.

Problema sesizată de el nu este însă legată de bugetele de producție, pe care le descrie ”rezonabile“, ci de modul în care autoritățile privesc domeniul și finanțarea acestuia. ”Sunt foarte îngrijorat că la un moment dat s-au exprimat niște voci din Parlament care considerau că și banii pe care îi avem, undeva la 10-12 milioane de euro pe an, sunt prea mulți, deși toată această sumă, tot bugetul Centrului Național al Cinematografiei (CNC) pentru tot cinemaul românesc, este mai mic decât al unui film francez de succes, cu buget mediu.“ în aceste condiții, reușitele înregistrate de filmele românești sunt semnificative.

”Ne descurcăm colosal de bine la nivelul bugetului pe care îl avem, dar aceste bugete explică de ce nu putem face filme cu urmăriri de mașini, cu cai, de război etc. Oamenii se întreabă de ce facem filme în apartamente în care cineva e filmat cum își bea ciorba. Noi facem un anume gen de cinema care reflectă realitatea din jurul nostru și aceasta este marca principală pentru care noi suntem foarte stimați – o anume revalorificare a realismului în cinema. Dar este o revalorificare foarte personală care în momentul de față constituie o tendință importantă din cinemaul mondial. Noi (reprezentanții breslei, n.red.) credem că facem un anume gen de cinema, care este mai modern decât timpurile pe care le trăim aici, cultural și, în special, cinematografic.“ Or, educația în acest sens nu a fost susținută nici de dispariția de pe piață, de pildă, a revistelor de cinema – ”ca atare nu mai are cine să comenteze, din cale afară, filmele acestea în absolută cunoștință de cauză și să le plaseze unde le-ar fi locul“.

Acesta este de altfel și scopul festivalurilor de tipul lui Les Films de Cannes à Bucarest, potrivit lui Mungiu. ”Au rolul de a obișnui oamenii cu un anume fel de radicalism; atunci când nu percepi acest ritm, ține și de tine, nu doar de producătorii de film. Dacă stai și te uiți numai la desene animate Disney de la doi ani până la 18 ani și apoi la seriale TV și filme americane, sigur că este greu să percepi și un alt ritm, dar vina nu este numai a noastră, este și a ta, în calitate de consumator, că nu te-ai educat destul.“

Cristian Mungiu spune că nu există un profil sociologic al tipului de public care vine la festivalul pe care îl coordonează, însă punctează: ”Chiar dacă îi unește dorința de a vedea aceste filme, sunt oameni de toate vârstele, poate puțin mai educați decât media, sunt oameni care au avut probabil o expunere și un interes pentru cinema, pentru literatură, sunt deschiși, ies din casă. Trăim într-o societate foarte sedentară; majoritatea părinților noștri nu mai ies din casă, stau și se uită la televizor și se prostesc văzând anumite canale de televiziune încontinuu. Festivalul este pentru oameni care încă au interesul și capacitatea să poată discuta.

“ Publicul de acest tip a crescut în cei opt ani de istorie a festivalului pe piața locală de la 3-4.000 de oameni la 25.000 anul trecut. ”Cel mai important este nu numai că a crescut numeric, fiindcă a crescut și pe baza numărului de proiecții, dar și că a crescut ca indivizi, ca unici, care vin să descopere filmele acestea. Lucru pe care ne dorim să îl facem și de acum înainte: să fie cât mai mulți cei care descoperă plăcerea unui dialog în sala de cinema.“ Cât din costurile organizării festivalului sunt acoperite de vânzarea biletelor? ”Vânzarea biletelor cred că nu acoperă nici a douăzecea parte din acest buget – exploatarea de cinema în România nu aduce beneficii comerciale de luat în seamă, nu ai cum să faci acest lucru, fiindcă drepturile de difuzare a filmelor costă colosal de mult. Este nevoie să implici resurse private astfel încât filmele acestea să ajungă la spectatori – de regulă, dintr-un bilet de cinema de 15 lei, cred că înapoi la organizator ajung undeva la 25-30%.“

Regizorul spune că își dorește ca festivalul să câștige notorietatea prin care publicul să fie informat de existența festivalului, iar cei care vin să își facă o hartă personală de proiecții, după ce consultă site-ul evenimentului; ”să nu mă întâlnesc eu cu cineva pe stradă într-o lună de aici încolo să zică aoleu, nu am știut că a fost festivalul că aș fi venit. Acesta este obiectivul principal“. Apoi, i-ar plăcea ca oamenii să descopere cât mai multe filme, să înțeleagă că acestea sunt importante nu doar pentru conținutul lor, ci că trebuie să stea și în sală la discuții cu regizorul ca să înțeleagă mai bine și mai multe despre acestea. Regizorul consideră că participarea publicului românesc la festival ar fi și o dovadă de respect față de invitații acestuia, cineaști de calibru mondial, care fac un efort să fie prezenți. ”Ei ar putea fi în această perioadă la o grămadă de alte festivaluri reputate din toată lumea și totuși aleg să vină aici să își prezinte filmul. Mi-aș dori foarte mult să existe curiozitate în rândul publicului, chiar dacă noi avem de regulă un public timid“, descrie el comportamentul celor prezenți la edițiile anterioare ale festivalului.

De altfel, următoarea provocare în organizarea festivalului se leagă de aducerea oaspeților de un calibru care să participe la eveniment. Potrivit lui, sunt peste 4.000 de festivaluri de film în toată lumea, iar la toate acestea este nevoie de nume importante, care atrag atenție. La ediția de anul acesta a Les Films de Cannes à Bucarest, de pildă, vin cineaști precum Béla Tarr, regizorul maghiar cunoscut pentru filme precum The Turin Horse și Sátántangó, cineastul francez Laurent Cantet, câștigătorul premiului Palme D’Or în 2008 cu drama Entre les murs, regizorul și scenaristul italian Antonio Piazza, regizorul dramei Sicilian Ghost Story, prezentată în festival, jurnalistul și criticul de film francez Jean-Michel Frodon, care a scris pentru publicații precum Le Point, Le Monde, și a fost redactorul-șef al revistei Cahiers du cinema. ”Este un festival mic, dar în care avem o particularitate și anume faptul că eu îi invit pe acei oameni pe care i-am cunoscut la un moment dat eu însumi într-un alt festival, într-un anumit context și, ca atare, ne putem permite să aducem oaspeți cu mult mai importanți decât anvergura acestui festival. Ei vin la festival dintr-un fel de amiciție pentru mine și dintr-un fel de stimă pentru cinematografia română și pentru publicul de aici“, spune regizorul.

O altă provocare se leagă de aducerea de proiecții de anvergură în avanpremieră. ”Putem face acest lucru de regulă datorită unei relații speciale pe care o am eu cu festivalul de la Cannes și a unei anume reputații pe care încerc să o exploatez. Reușim mai mult decât majoritatea festivalurilor din lume să avem cele mai multe premiere care au fost în mai la Cannes în același festival. Cred că avem mai multe decât sunt în New York Film Festival, Toronto sau alte festivaluri cu bugete de 100 de ori mai mari.“ Regizorul spune că ”dacă e să înceapă undeva aceste filme în România, atunci încep la acest festival“, coorganizat cu Thierry Frémaux, directorul Institutului Lumière și al Cannes Film Festival.

Legat de provocările sale ca regizor în România, acestea constau în găsirea de timp pentru propriile proiecte. ”M-am lansat în foarte multe inițiative, mi-ar plăcea ca multe lucruri să se întâmple în România legate de aceste festivaluri pe care le organizez, legate de restaurarea lanțului de cinematografe de care avem noi nevoie, legate de rescrierea legislației de cinema de care avem nevoie și am încercat, pe cât posibil, în ultimii 10 ani să mă implic în toate lucrurile acestea. Am ajuns însă la o vârstă la care cred că nu mai pot să continuu pe toate fronturile acestea și sper ca aceia care sunt mai tineri să aibă energia și echilibrul necesare și limpezimea la cap ca să poată să continue toate aceste lucruri. Iar eu să pot să îmi văd de misiunea mea principală: filmul.“

Ieșeanul Cristian Mungiu și-a câștigat reputația internațională datorită filmelor despre societatea românească, în diferite etape ale acesteia: 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Amintiri din Epoca de Aur sau Occident, După dealuri, Bacalaureat. A studiat literatura engleză la Universitatea din Iași, a lucrat pentru câțiva ani ca profesor și ca jurnalist; ulterior, s-a înscris la Universitatea de Film din București, unde a studiat regia de film. Evoluția lui este strâns legată de Festivalul de Film de la Cannes, unde s-a făcut remarcat încă de la debutul său, din 2002: atunci a ajuns la Quinzaine de realisateurs, o secțiune a festivalului dedicată regizorilor independenți, cu primul său film – Occident. în 2007 a scris și regizat 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, care a câștigat marele premiu Palme d’Or al festivalului. Filmul lui din 2012, După dealuri, a câștigat premiul pentru cel mai bun scenariu în cadrul festivalului din 2012, iar Cristina Flutur și Cosmina Stratan, protagonistele acestuia, au primit premiul pentru cea mai bună actriță.

Regizorul Cristian Mungiu nu oferă detalii despre următoarele sale proiecte: ”Sunt atâtea etape preliminare în viața unui filmmaker până se hotărăște ce are de făcut – nu îmi place să vorbesc nici până când e încheiată filmarea; după aceea e ceva de povestit“.

în ceea ce privește industria românescă a filmului, punctează: ”Sigur că mi-ar plăcea să crească până într-acolo încât să își merite acest mare nume de «industrie». Deocamdată este o manufactură, dar ce îmi doresc este să reușesc să ne menținem la nivelul acesta de interes pe care îl avem pentru filmele românești din ultimii 10 ani vreme de măcar încă 10 ani de acum încolo și atunci va fi OK“. Spune, de asemenea, că nu îi place să dea sfaturi tinerilor regizori, așa cum ”nici mie nu îmi plăcea să ascult sfaturi la vremea respectivă. Trebuie doar să își urmeze talentul, instinctul, să se instruiască și să nu creadă că s-au născut artiști fiindcă viața este complexă. Trebuie să facă tot ce cred ei mai bine să-și împlinească vocația“.