De la consumator de forță de muncă la investitor în forță de muncă

Timp de 20 de ani, investitorii care au venit în România, multinaționalele și firmele românești care s-au înființat în anii ’90 sau la începutul anilor 2000, au beneficiat de angajați mai bine pregătiți sau care aveau o dorință mai mare de a învăța și de a face lucruri.

Investiția în angajați s-a făcut mai mult la nivel de management și poate, ca o excepție, în cei din nivelul doi. În rest, companiile nu au investit în personal, considerând că este o cheltuială de care se pot lipsi și oricum fiecare învață de la fiecare, ca o obligație de serviciu. În consecință, aceste companii au fost în poziția de consumator de forță de muncă, pentru care au plătit numai un salariu și poate un bonus.

În ultimii ani, multe companii s-au trezit în situația de a căuta personal, de a schimba liniile, poate de a înlocui oamenii și nu au cu cine. Directorii generali și de HR se plâng că noile generații sunt slab pregătite, nu mor la muncă, nu vor să perfecționeze singuri și, mai mult decât atât, costă mult.

În anii ’90 și la începutul anilor 2000, pentru cei care aveau 20-30 de ani nu erau foarte multe alternative de job bune. De aceea, mulți încercau să-și țină poziția, prin muncă multă, energie și determinare și, în final, prin rezultate. Dacă o firmă îți oferea mașină de la serviciu și abonament la sală, era realizarea supremă.

Acum nu se mai întâmplă așa. Noile generații au de unde alege, salariile de intrare sunt mai mari, iar pretențiile de la companie mai ridicate. Oamenii se uită unde sunt amplasate birourile, cât de colorate sunt mesele, unde este cafetărie și câte feluri de mâncare se oferă în fiecare zi; acum 20 de ani, dacă firma îți dădea un sandviș erai superfericit, acum, dacă nu ai 10 feluri de mâncare pe zi, cafetăria este considerată proastă.

Companiile sunt obligate acum să pună mai mulți bani pe masă pentru pregătirea angajaților, în sediu, în marketingul de a atrage noi oameni, în imaginea pe care o au în societate și în oraș. Asta înseamnă o cheltuială, o investiție pe care trebuie să o facă și căreia trebuie să-i găsească un ROI – return on investment (rată de recuperare a investiției).
Team buildingurile, unde ideea centrală din mintea angajaților este partea de petrecere, băutură și „agățat“, sunt bune, dar la finalul trimestrului partea de ROI nu prea se vede.

Până acum, prima linie de management era trimisă la MBA, la cursuri de pregătire în leadership, financiar, marketing, vânzări, dar mai jos nu se întâmpla nimic. Dacă schimbai directorul, nu aveai pe cine să pui în loc din intern, pentru că nimeni nu-și bătuse capul cu pregătirea eșalonului doi sau trei. Era o cheltuială inutilă. Mai mult decât atât, de ce să investești în cineva care poate să plece peste o săptămână la concurență gata pregătit? Mulți gândesc așa.

Cea mai mare problemă pe care o întâmpină firmele cu angajații, cei pe care îi au, este legată de leadership, de a conduce oameni, de a trece de la partea tehnică, de la un job clar trasat, la unul legat de managementul echipei și al oamenilor din subordine. Cel mai dificil lucru.

Delegarea responsabilităților nu reprezintă o trăsătură forte a românilor, pe ideea de a nu pregăti pe cineva care „să-mi ia locul“. Companiile, proprietarii, directorii generali s-au complăcut în această situație și odată ce se schimbă generațiile se trezesc că nu au pe cine să pună director de vânzări, director de marketing, director operațional, director financiar și chiar director general.

Poți să rezolvi această problemă „mâine“? Nu prea, așa că multe companii sunt crăpate, găurite și nu țin pasul cu economia sau cu tendințele din propria industrie, cu concurența. Pentru că nu au oameni cu care să lucreze.
Criza a tăiat foarte multe poziții în organigramă; acum acest lucru se vede. Multe companii nu au dubluri pe posturi (în special în companiile românești), nu există rezerve și plecarea unui om se vede instantaneu, pentru că poziția nu poate fi ocupată peste noapte, ci în săptămâni, dacă nu chiar luni.

Nu știu câte companii sunt pregătite și au bani să investească în oameni, în angajați pentru a acoperi golurile profesionale și lipsa calităților de management. Din păcate, în următorul deceniu, nu lipsa resurselor financiare va fi principala problemă pentru companii, ci lipa resurselor umane pregătite. Întotdeauna, după ce consumi ceva, vine și nota de plată.